Și-a lăsat brațele în jos și a observat arma, ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama că era acolo.
– Lenx, mâinile sus, acum! i-a strigat Amaia, pregătită să tragă.
Însă Lenx îl privea pe fiul său adolescent, de parcă ar fi fost numai ei doi în încăpere.
– Nu, nu o atingeai, a spus Thomas, dar ne-ai omorî pe toți fără să clipești, știu asta de mult timp.
– Taci!
– Ți-ai făcut antrenamentul cu familia Andrews, de asta a dispărut vioara lui Mic…
– Taci! Thomas, taci!
– Nu ne iubești, a spus Thomas cu simplitate, ca și cum ar fi vorbit despre ceva de la sine înțeles.
„Nu mă iubești“, a spus o fetiță în mintea Amaiei.
– Taci! i-a strigat din nou Lenx, tot mai furios.
„Taci!“, i-a spus mama ei, venind spre ea.
– Nu ne-ai iubit niciodată, a spus Thomas.
„Niciodată nu m-ai iubit“, a spus Amaia la nouă ani.
– Nu v-am iubit?
„O să-și omoare fiul, o să-l împuște, la fel cum ea a vrut să te omoare pe tine.“
– Lasă arma jos! a strigat Amaia, mișcându-se într-o parte, pentru ca Lenx să
vadă că-l amenință cu arma.
Martin Lenx a auzit-o și a fost de parcă vocea ei l-ar fi readus la realitate. S-a întors și a tras.
Glonțul a lovit-o pe Amaia în piept, iar impactul i-a golit plămânii de aer. A căzut pe spate. Cu o jumătate a corpului în salon, cu cealaltă jumătate pe hol.
Amețită, dar conștientă, a auzit țipetele lor. Bebelușul plângea. Și în tot acest timp, Amaia se minuna că nu o durea nimic, doar că simțea că se sufocă. A deschis gura și a inspirat adânc, ca să umple vidul care creștea în ea. Și atunci a ajuns și durerea. Intensă, uriașă. Mortală. A gâfâit îngrozită și și-a înălțat capul ca să încerce să vadă. O pată mică, nu mai mare decât o monedă, îi apăruse pe piept în locul unde se afla, era absolut sigură, apexul inimii ei.
„E șocul împușcăturii, e șocul, ai citit de mii de ori despre asta, nu te mai gândi la glonțul din tine.“
A încercat să-și ducă o mână la piept și a observat că încă strângea arma. S-a gândit că instructorul ei s-ar fi simțit mândru de ea.
„Strânge arma ca și cum ar vrea să ți-o fure“, îi spusese Salvador, când o învățase să tragă, în Pamplona. Și-a zis că era ciudat la ce se gândesc oamenii înainte de a muri. A ridicat cealaltă mână și a dus-o instinctiv spre locul unde o lovise glonțul, gândindu-se la vesta antiglonț pe care fusese obligată să o lase în New Orleans, înainte de a urca în autobuz. Aproape că-l auzea pe instructor spunându-i: „Nu există pe lumea asta nici o armură care să facă față gloanțelor; numai iscusința polițistului, nu vesta, îl va scăpa de glonț“.
Auzea strigătele lor ca de la mare depărtare. Nu vedea nimic de canapea, dar auzea strigătele de ajutor ale băiatului. Gâfâind, s-a ridicat într-un cot. Și-a ținut respirația, pentru că fiecare gură de aer îi provoca o durere atât de intensă, încât îi împăienjenea privirea, ca și cum ar fi fost gata să leșine. Și nu avea voie să
leșine, era cea de-a doua regulă când ești împușcat. Fără să lase arma, a început să se târască spre interiorul salonului, cedând impulsului de a privi locul unde se afla când fusese împușcată. Nu se vedeau urme de sânge. Glonțul rămăsese înăuntru. A avut viziunea plumbului cuibărit lângă inima ei, țesutul distrus și venele sparte.
„Nu mai face asta. E șocul împușcăturii.“
Inima ei înnebunită, de sălbăticiune, îi bubuia în urechi.
„Dacă intri în panică, o să faci tahicardie, apoi fibrilație, iar apoi…“
A încercat să-și ducă o mână la rană. A apăsat și durerea a străbătut-o dintr-o
parte în cealaltă, trasând în mintea ei traiectoria glonțului, însă imediat durerea a fost mai suportabilă.
„Îmi pare rău, domnule instructor, va trebui să țin arma numai cu o mână, dar vă
promit că vor trebui să mă omoare ca să mi-o ia“, și-a zis în gând și asta a făcut-o să se simtă mai bine.
S-a târât pe coate și genunchi, incitată de țipetele băiatului, de plânsetul nou-născutului, de țipetele femeilor. Și-a dat seama că abia mai vedea. Adrenalina secretată de creierul ei pentru a o menține în viață îi producea un soi de orbire parțială, ca și cum s-ar fi uitat printr-un vechi ochean. Salonul, scăldat în lumina unei zile însorite din Texas, se transformase în tunelul întunecat despre care vorbesc cei care au supraviețuit unei împușcături.
Mai avea puțin până la canapea. Trebuia să se ridice în picioare, dar și-a dat seama că nu putea renunța la a-și apăsa pieptul cu mâna. Folosindu-se de armă
ca de un piolet, și-a pus brațul pe cotiera canapelei și a reușit să se împingă
suficient de mult încât să se ridice în genunchi. Și-a înălțat capul și imediat și-a dat seama că nu fusese o idee bună. Un văl de transpirație i-a acoperit pielea și greața care a apucat-o era cât pe ce să o facă să cadă. S-a ținut cât de strâns a putut, simțind, totodată, că nu va fi capabilă să se ridice în picioare. A încercat să
înainteze în genunchi, mult aplecată în față, ca și cum s-ar fi îndoit din cauza unor spasme, sprijinindu-se de canapea, clătinându-se amețită, luptând cu nevoia de a trage cât mai mult aer în piept, aer vital, dar în același timp un aer care o ucidea, făcând-o să scâncească de durere și să-i îngreuneze încercările de a întrezări ceva prin pâcla febrilă.
Lenx stătea deasupra fiului său. Așezat călare peste el, încerca să-l țintească cu arma, pe care băiatul, luptându-se din greu, reușea să o îndepărteze de el. Maică-sa și sora lui țipau isteric. I s-a părut că aude soneria de la intrare, chiar și niște bătăi în ușă… Și-a ațintit pistolul spre Lenx. În condiții normale, ar fi tras. Și-a dat seama că nu avea suficientă precizie și că nu putea risca să nimerească vreun alt membru al familiei. S-a aplecat ușor, încercând să țintească cât mai precis, însă era atât de slăbită, încât a căzut în față, lângă Lenx, care continua să se lupte cu fiul său. Bebelușul plângea. Amaia și-a luat mâna de pe piept și s-a sprijinit pe ea. O cuprinsese o amețeală nemaipomenită. A simțit că-i vine să vomite.
Incapabilă să țină arma ridicată, a coborât-o până a atins gamba lui Martin Lenx și a tras.
Martin Lenx a urlat și s-a rotit asemenea unui animal ca să se uite spre locul în care osul explodase. S-a prăbușit pe o parte, lăsând la vedere bucățele din osul spart și tendoanele albe, deschizându-se ca o floare, țâșnind prin țesătura pantalonilor lui bine călcați. Revolverul i-a căzut din mână.
