„Lasă arma pe mai târziu, acum pune-i cătușele.“
S-a aruncat asupra lui, călare peste el, i-a răsucit brațele cu furie și i-a pus cătușele. Apoi, a pipăit dușumeaua până a dat peste arma la care Thomas se uita siderat. Și-a pus revolverul la curea și i-a făcut un semn negativ băiatului. Apoi, leoarcă de sudoare și copleșită, s-a lăsat să cadă lângă Lenx. Ceilalți membrii ai familiei fugiseră din salon și, ca de la depărtare, îi auzea cum strigau chemând poliția. Lenx, tăcut, încătușat, stătea nemișcat, cu fața în jos și o privea scârbit.
Cu aerul acela al lui de superioritate morală, pe care nu-l pierduse nici acum, când zăcea la pământ, pătat de sângele scurs din pieptul Amaiei.
– Pentru Dumnezeu, puți a urină, a spus Lenx, recunoscând izul înțepător de amoniac pe care ceva mai devreme nu reușise să-l identifice.
S-a uitat la el gâfâind amețită; simțea că leșină.
– Tâmpitule, a reușit să îngaime.
Nu a leșinat.
Era adevărat, puțea. A ridicat mâna de pe rană. Era de rău augur. Sângele era negru, ca în bătaia razelor de lună sau ca al unui cadavru. Dar în ultimele minute reușise să respire ceva mai bine. A căutat urma lăsată de glonț, și-a sfâșiat puțin tricoul, a pipăit și a simțit ceva. Și-a smuls de la gât săculețul din păr de capră, spart și îmbibat cu acel lichid negru și duhnitor. L-a dus la nas și l-a mirosit.
Emana un iz respingător de putrefacție și moarte. Glonțul, mat, plumburiu, zăcea în mijlocul săculețului, ca o piatră prețioasă în mijlocul unei bălți de petrol.
Neîncrezătoare, și-a verificat pieptul, palpând locul dureros și învinețit. Scăpase nevătămată.
S-a întors spre Lenx și i-a privit chipul, surprinsă de cât de bine intuise. Aceeași tunsoare, același costum anost, aceeași curățenie din urmă cu optsprezece ani; nu-și schimbase nici măcar modelul ochelarilor, care îi atârnau acum de o ureche. Un om cu obiceiuri. Obiceiuri proaste.
I-a zis:
– Martin Lenx, ești arestat pentru că ți-ai ucis mama, soția și copiii, în Madison, în urmă cu optsprezece ani, pentru uciderea familiei Andrews, în Galveston, în urmă cu opt luni și ești suspect de uciderea a cel puțin încă șase familii, în diverse locuri din țară și pentru încercarea de a-ți asasina familia astăzi, în Austin, Texas. Ai dreptul…, a continuat ea să-i turuie drepturile, în timp ce mai mulți polițiști din Austin intrau în salon.
77. Un om normal
Edificiul J. Edgar Hoover, sediul FBI,
Washington, D.C.
Vineri, 16 septembrie 2005
Amaia semna un vraf de declarații, așezată pe un scaun din biroul directorului Jim Wilson, care în ziua aceea, pentru a-i face concurență lui Verdon, purta un costum bleumarin. Proastă alegere, nu aveai ce compara. Verdon, sprijinit de pervazul ferestrei ce da spre strada Pennsylvania, avea aerul unui căpitan de pușcași marini, la un milion de ani distanță de insipidul director Wilson.
Amaia a mai semnat o duzină de documente, apoi a lăsat ușurată pixul din mână
și a aruncat o privire spre bagajul ei de lângă ușa de la intrare.
– Sunteți sigură că nu vreți să rămâneți? a întrebat directorul, observând că
Amaia se uita la bagaje.
– Sunt sigură, a spus ea întinzându-i documentele.
– Mă văd nevoit să insist, FBI ar trebui să reconsidere situația dumneavoastră.
– Tata a murit când Katrina s-a abătut asupra orașului New Orleans, a spus, fără
nici o explicație.
Era pentru prima dată când spunea asta cu voce tare, poate de aceea a avut greutate și suficientă încărcătură emoțională încât să-l tempereze pe director.
Wilson și-a dat seama că Dupree îi dăduse vestea. A măsurat-o din priviri. Fără
îndoială, informația aceea îl ajuta să pună lucrurile cap la cap. Toată presiunea, plus vestea aceea…
– Înțeleg. Poate mai încolo…
Amaia a făcut un gest ambiguu.
– Știți că oricum va trebui să colaborați cu psihiatrii legiști care studiază profilul lui Lenx. Să ai la îndemână un asemenea individ și să fie și viu, e mană cerească
pentru studierea comportamentului criminal.
– Bineînțeles.
Wilson a verificat fiecare semnătură din josul paginii. Din interiorul FBI-ului, operațiunea fusese considerată destul de confuză, dar pentru restul lumii apăruse fără fisură și culminase cu arestarea unui periculos ucigaș în serie, care în ultimii optsprezece ani fusese în capul listei cu cei mai căutați oameni de către FBI și, în plus, fusese arestat de către o agentă legitimată pe termen limitat, aleasă de Aloisius Dupree ca să facă parte din echipa lui de elită.
Cel mai dificil, fără îndoială, fusese să discute despre întoarcerea ei în Spania.
Au încercat să o convingă și cu frumosul, și cu urâtul de cât de important era să
fie prezentată presei drept o agentă FBI.
Până la urmă, au cedat în fața îndărătniciei ei. În schimb, acceptase să apară la conferința de presă, alături de Verdon, directorul departamentului de criminalistică și de Johnson, care, deși umărul îi era aproape vindecat, continua să poarte fașa ortopedică trecută pe după gât, ceea ce îi dădea un aer romantic de erou. În costum, cu însemnele FBI la vedere, era imaginea vie a eficienței. În scurtul ei CV, care începea de la doisprezece ani, fuseseră incluse notele ei excelente și menționate toate colegiile nord-americane prestigioase unde învățase, Universitatea Loyola, studiile academice și impecabila formare și dedicație de când depusese jurământul de loialitate la FBI, fără să se precizeze că
asta se întâmplase abia cu două săptămâni în urmă.
