Zâmbetul a dispărut de pe fața lui Rosario. A dat ușor din mâini și din cap, ca și cum ar fi avut un tic nervos. S-a întors și a împins ușile batante. Umbrele care o așteptau în întuneric s-au adunat în jurul ei.
Un urlet sălbatic a brăzdat aerul. Apoi nimic. Puțin curent de aer, ca o adiere, apoi pustiul, după ce ușa de la intrare s-a închis.
Engrasi a expirat tot aerul din plămâni, apoi a inspirat adânc și s-a întors spre fratele ei, în timp ce încerca să-și stăpânească tremuratul.
– Juan, nu știu dacă ți-am zis vreodată, dar soția ta este o adevărată vrăjitoare.
76. Baloane metalizate
Austin, Texas
Sâmbătă, 3 septembrie 2005
Martin Lenx, cunoscut în ultimii ani drept Robert Davis, a parcat mașina în fața casei familiei sale, exact așa cum în urmă cu câteva zile făcuse Brad Nelson, în Florida. La fel ca acesta, a contemplat fațada casei. Dar, spre deosebire de Nelson, nu avea nici cea mai mică îndoială. Nu avea nici o reținere, nu se temea că va fi respins. Se simțea doar puțin obosit. Autobuzul cu care plecase din New Orleans făcuse o veșnicie până să ajungă la Baton Rouge, acolo unde i-a fost destul de greu să găsească o mașină de închiriat, pentru a merge la Austin. Și-ar fi dorit să intre în casă, să facă un duș, să doarmă zece ore. Dar nu putea.
Plănuise totul, fiecare pas, fiecare moment, cuvintele… Întoarcerea, nașterea, revenirea acasă de la spital. Toți în salon. Poate că o s-o roage pe Michelle să
cânte puțin la vioară…, numai că nașterea mai devreme a noului vlăstar precipitase totul, de parcă însuși Dumnezeu l-ar fi grăbit. S-a aplecat în față și s-a sprijinit de volan, cum făcuse Nelson. De asemenea, a încercat să se roage.
Nu a reușit.
În fața garajului a văzut parcată mașina soției lui și pata de ulei care se zărea exact sub portbagaj. Degeaba îi repetase de un milion de ori să nu o mai lase acolo, să o bage în garaj. În ultimii ani, Natalie ajunsese să fie tare delăsătoare.
Martin nu acceptase așa ceva, îi spusese de nenumărate ori cum trebuie să facă
lucrurile, pentru Dumnezeu! Aveau trei locuri de parcat în garaj! În ce limbă
trebuia să-i vorbească? Iar sarcina nu i-a îmbunătățit cu nimic comportamentul.
Pe vremuri, ea s-ar fi deranjat măcar să mute mașina, știind că el revine din călătorie. Totuși, putea spune în apărarea ei că astăzi nu se aștepta ca el să revină
acasă. Când a reușit să vorbească cu ea la spital, prefăcându-se supărat că nu putuse să fie lângă ea și extrem de bucuros pentru bebeluș, îi promisese că va ajunge a doua zi.
Martin a clătinat din cap și, uitându-se la mașina soției lui, a zâmbit sardonic.
Astăzi o mișcase puțin de pe locul în care obișnuia să o lase, ca să facă loc pentru mașina de teren a soacrei lui, mașină care aproape că ajungea pe trotuar cu roțile din spate. În curând, în loc de una, aveau să fie două pete de ulei.
Razele soarelui au iscat scântei albastre din baloanele metalizate ce atârnau la geamul din spate al mașinii soacrei lui.
„E băiat“, a reușit Martin să citească textul imprimat pe burțile umflate ale baloanelor. Avea un nou copil, dar asta, în loc să-l facă fericit, îi semnala doar faptul că Dumnezeu îl punea din nou la încercare. Martin Lenx s-a aplecat în față
și a deschis valijoara din fața scaunului din dreapta. A luat vechiul său pistol, apoi, ridicându-se de fund ca să-și poată întinde picioarele, l-a prins la cureaua pantalonilor, între cămașă și jacheta subțire, „puțin șifonată“, și-a zis el nemulțumit. Și-a șters ochelarii cu o batistă de in pe care apoi a împăturit-o și a pus-o la loc în buzunar. Și-a trecut mâna prin părul scurt, până la ceafă și a ieșit din mașină.
Trecând de ușa de la intrarea principală, a făcut un mic gest de consimțământ. A cotit-o spre partea laterală a casei și a ajuns la ușa de la bucătărie. Avea cheile în mână, dar nu a fost nevoie să descuie, Thomas sau Michelle o lăsaseră, ca de obicei, deschisă. A pufnit pe nas, dând din cap scârbit.
A închis ușa cu grijă și s-a asigurat că trăsese zăvorul. Nu putea risca să se trezească cu vecina pe cap.
A simțit mirosul de bebeluș încă din bucătărie. Prezența lui l-a minunat, era ca un semn al unei întâmplări extraordinare, a unei minuni. Mirosea a făptură micuță și nou sosită în viață. În alte dăți, acel miros fusese însoțit de promisiunea unei recompense, ca un curcubeu anunțând voința Domnului de a-i acorda ocazii nenumărate, de a binecuvânta noua viață. Din momentul în care a știut că urma să se nască, acel copil a fost vestitorul sfârșitului, semnul divin pe care-l așteptase pentru a-și smulge de pe ochi bandajul care-l împiedica să vadă.
Disperat, ajunsese să se întrebe dacă mereu va fi așa, dacă nu cumva trăia sub efectul unui blestem care-l târa o dată și încă o dată spre acel abis al greșelilor și eșecurilor în care familia lui se prăbușea, fără ca el, biată victimă a circumstanțelor, să poată face altceva în afară de a se ruga pentru sufletele lor.
Însă Dumnezeu închidea uși, dar deschidea ferestre, așa că în curând avea să
vadă totul limpede. Va lua viața de la capăt, din nou, iar de data aceasta totul va
fi mai bine.
Familia lui stătea de vorbă în salon. Discutau în șoaptă. Susurau. Poate că
bebelușul dormea. Și-a scos pistolul, a coborât mâna până a simțit patul acestuia pe coapsă și a traversat holul. Canapeaua în formă de U, cu spătarul spre ușă, permitea să se vadă în prim plan capetele lui Thomas și Michelle. Se așezaseră
de o parte și de cealaltă a soacrei lui. Natalie stătea în fața lor. Se uita fermecată
la bebeluș și nici măcar nu și-a ridicat privirea când el a ridicat arma și i-a lipit țeava de capul soacrei lui. Așa stăteau lucrurile, ea trebuia să moară prima.
A auzit zgomotul scos de piedica trasă.
– Martin Lenx, mâinile sus, sunt agent FBI, ești arestat, a spus Amaia din spatele său, cu arma îndreptată spre capul bărbatului.
Martin s-a strâmbat, contrariat.
Catherine, Michelle și Thomas au țâșnit în picioare și au trecut de cealaltă parte a canapelei, lângă Natalie și bebeluș. O priveau îngroziți. Bebelușul a început să
plângă. L-a urmat Catherine. Soția tremura, însă băiatul o îngrijora de-a dreptul.
Stătea în picioare, nemișcat și privea fix la tatăl său.
A auzit vocea gâtuită a fetiței.
