după moartea lui aita, e și mai ciudată. A afectat-o mai mult decât ne gândeam, a încercat Flora să justifice gestul mamei sale.
– Mătușă, știu că ai toate motivele să fii supărată, a zis Ros îmbrățișând-o. Și aș
fi de acord să o cerți în orice altă zi, dar nu astăzi, te rugăm să nu-i zici nimic astăzi. Aita a fost iubit de oamenii din Elizondo și nu am vrea ca ei să rămână cu amintirea asta despre el.
– Stați liniștite, le-a zis, apoi s-a îndreptat spre ieșire, făcându-le pe nepoatele ei să răsufle ușurate și să rămână super-mulțumite.
Nu avea stomac să mai sta acolo. Avea să se întoarcă mai târziu, după ce tot circul acela se va fi încheiat.
S-a pornit spre casă, dar cu cât se gândea mai mult, cu atât se simțea mai rău.
Cât de proastă fusese! Atunci când Amaia îi spusese că nu va veni, crezuse că
nepoata ei luase o decizie greșită. Nu-i spusese nimic, bineînțeles. De ani buni, Engrasi iubea fără să judece, și iubirea ei era în primul și în primul rând pentru Amaia. Dar în sinea ei, se temuse ca nu cumva să vină o zi în care să-i pară rău că nu-și luase rămas-bun de la tatăl ei, o zi în care ar fi fost prea târziu, când lucrurile nu ar mai fi putut fi îndreptate. Însă acum își dădea seama că greșit ar fi fost dacă ar fi venit. Nu doar numele ei lipsea dintre cele ale rudelor de sânge, ci și cel al Amaiei. Ca un mort, ca o stafie a vremurilor trecute, al cărei nume a fost șters din toate memoriile, de parcă nu ar fi existat niciodată. A trecut podul și s-a oprit în locul unde Amaia obișnuia să se oprească, exact acolo unde era scris numele lui: Muniartea. O adiere dulce și călduță de început de septembrie a venit dinspre râu zburlindu-i o șuviță de păr.
Nimeni nu ar trebui să moară vara, nu într-o zi atât de frumoasă. Iarna din Baztán era atât de impunătoare, plină de caracter! Să mori iarna părea ceva scos dintr-un film. A luat-o spre fosta Strada Soarelui, care în ziua aceea chiar își merita numele. A închis în urma ei ușa casei și, fără a avea puterea de a mai face vreun pas, s-a așezat pe scară și a izbucnit în plâns.
Își iubise fratele. De multe ori nu fusese de acord cu el, ba chiar se enervase pe el, dar asta i se întâmpla frecvent cu persoanele la care ținea foarte mult. Toți cei care l-au cunoscut pe Juan ar spune că a fost un om bun, o persoană de treabă.
Normal că nici unul din cei care spuneau așa nu știa tot ceea ce ea știa. Uneori, nu e suficient să fii bun, trebuie să fii drept, iar fratelui ei îi lipsise curajul de a
face dreptate. Permisese ca înclinația lui spre bunătate să se transforme într-un soi de infecție care-l transformase într-un preacuvios placid și, în parte, ipocrit, care a evitat orice confruntare în favoarea unei stabilități simulate.
Juan nu scăpase basma curată: în ultimii ani, tăcerea Amaiei îl făcuse să sufere.
Fetița lui iubită, cea care-l iubise cel mai mult, cea care încă de mică stătea ore în șir în laboratorul de patiserie privindu-l cum muncea, cea care dansa valsul împăratului cocoțată pe pantofii lui, cea care îi desena inimi roșii, arcuite, așa cum desenează fetițele care-l iubesc pe aita, așa cum nu le mai desenează, după
ce un fulger le oprește inima pentru o clipă. Nu fusese mereu așa: imediat după
plecarea ei, Amaia i-a trimis frecvent scrisori copilăroase, pline de inimioare și de „te iubesc“, scrisori pe care Engrasi i le dădea lui Juan ca să le citească, apoi le păstra la ea acasă, ca nu cumva să ajungă pe mâinile lui Rosario. Mai târziu, în adolescență, dar mai ales după ce Amaia a început studiile superioare, scrisorile s-au rărit, până când n-au mai sosit deloc. În urmă cu doi ani, Amaia se întorsese din Statele Unite și se angajase la poliția din Pamplona. De atunci nu revenise niciodată în Baztán și nici nu-și revăzuse tatăl. Ultimele zile fuseseră cele mai grele. Prăbușit pe patul de spital, fratele ei mai găsea puterea de a o întreba:
– Amaia n-o să vină, nu-i așa?
Îi fusese atât de milă de el văzându-l devorat, îmbătrânit, slăbit de boală, încât a fost cât pe ce să-l mintă, să-i toarne o născocire pioasă. Însă Engrasi mereu se mândrise cu faptul că ea nu-și va minți niciodată fratele. Uneori, chiar cu prețul lacrimilor, dar tot îi spusese adevărul. Engrasi credea că el avea nevoie de asta, pentru că adeseori oamenii buni, cum era fratele ei, sunt predispuși să fie înșelați, să își spună lor înșile minciuni nevinovate care să le permită să ducă o viață ce uneori devine insuportabilă pentru ei. Dar Engrasi nu venise pe lume ca să fie îngerul lui păzitor. Încă de când erau mici, ea se chinuise să-și țină fratele conectat la partea reală a lumii, așa că de ce ar fi făcut altfel acum, când se apropia sfârșitul?
– Amaia nu o să vină, i-a spus.
El a strâns din buze.
– Știe că…?
– Da, știe.
– Îi transmiți un mesaj din partea mea?
– Juan…, a protestat ea.
– Spune-i că am iubit-o mereu și că o rog să mă ierte.
– Juan, iubirea unui tată pentru fiica lui nu are ce căuta într-un mesaj postum…
– O să-i spui?
– O să-i spun, dar nu pentru tine, ci pentru ea. Iar în privința iertării, nu o să
insist prea mult. Amaia a încercat toată viața să te ierte, își dorește asta din tot sufletul și, o vreme, chiar a crezut că a reușit…, numai că a ierta, ca și a uita, nu sunt acte voluntare, Juan. Poți pleca departe, poți încerca să nu te mai gândești, să te prefaci că nimic nu s-a întâmplat sau să-ți vezi pur și simplu de viața ta; însă fetița asta este o supraviețuitoare, iar forța care a ținut-o în viață nu admite altceva decât adevărul.
Stătuse cu el din când în când, și-au amintit de copilărie, de cântece, de povești de familie…, până când și-a pierdut cunoștința. Apoi, în ultimele lui ore, Engrasi nu s-a mișcat de lângă el, împiedicând pe oricine să-l vadă murind.
A sunat telefonul și Engrasi, părăsindu-și locul de pe scară, s-a dus să răspundă.
Era Ignacio.
– Engrasi, ai fost la capelă? Mi-a zis o femeie că te-a văzut, dar că ai plecat imediat ce ai sosit.
– Da, cumnata mea nu m-a trecut în anunțul familiei, și nici pe Amaia.
– Ce om rău poate fi…
– Da, mă rog, asta nu-i o noutate. Am preferat să plec ca să nu-i fac hatârul de a mă vedea tristă, și nu dintr-un singur motiv, ci din două, ca și cum nu mi-ar fi fost de ajuns că mi-am pierdut fratele. O să trec din nou pe acolo, mai târziu. L-am rugat pe administrator să mă sune după ce pleacă.
– Dacă ai stat atât de puțin, înseamnă că nu ai apucat să vezi cine mai era acolo…
– Adevărul este că nu prea…
– Erau niște femei, dar nu din satul nostru, venite cu Rosario, la început chiar m-am gândit că poate sunt surorile ei din San Sebastián…
– Nu, nu mai vorbește cu ele de mulți ani.
