Din cauza căldurii sufocante și a soarelui tot mai puternic, trupurile duhneau, la fel și calabalâcul lor ud, pe jumătate putred. Chiar și hainele ei puțeau. Amaia a simțit cum țesătura lor devenea scorțoasă, pe măsura ce se uscau. Senzația plăcută dată de pielea curată și de hainele uscate s-a risipit imediat ce a simțit mirosul călduț de urină, care băltea peste tot în jurul stadionului și în care era imposibil să nu calci. Temătoare, Amaia și-a amintit durerea intensă când urinase, durere ce iradiase la rinichi, și sfârșeala care o cuprinsese, și care încă
persista, ca o amintire a infecției, pe partea interioară a coapsei. Brusc, din zumzetul mulțimii s-au înălțat câteva strigăte care i-au alungat gândurile.
Oamenii așteptau de ore în șir în bătaia soarelui și pe durata întregii dimineții plecaseră spre Baton Rouge doar șase autobuze. Mii de persoane așteptau să se îmbarce pentru orice direcție. Președintele a ținut un discurs în Piața Jackson, din care primarul a ascultat doar jumătate, apoi a plecat, reproșându-i că ține discursuri în timp ce oamenii mureau, literalmente, de foame și de sete.
Pe la șase seara au sosit zece autobuze și oamenii au început să se îmbulzească.
S-a ridicat în picioare și a încercat să avanseze, strivindu-i pe cei înghesuiți lângă
gardul ridicat de soldați. Mai multe persoane au început să se certe pentru locul lor la coadă. Soldații din jurul autobuzelor le țineau sub observație, gata să
intervină, cu armele în poziție defensivă, în timp ce alți soldați făceau ordine cu gesturi brutale și lipsite de orice empatie.
Amaia începuse să-și piardă speranța.
– Nu ieșim de aici nici peste câteva zile, a zis, observând miile de oameni care așteptau, curgerea lentă a autobuzelor, în mod evident insuficiente, furia absolut de înțeles a celor care așteptau și controlul riguros la care soldații îi supuneau pe toți cei care urcau în autobuze.
Charbou a privit în zare, ca și cum, brusc, ar fi recunoscut pe cineva. Un polițist în uniformă stătea de vorbă cu niște soldați.
– Acolo e un polițist pe care-l știu. Stai aici, i-a spus și a luat-o la fugă spre cealaltă parte a esplanadei, fără a-i da timp să răspundă.
Charbou s-a întors foarte repede, a luat-o de mână și a dus-o în cealaltă zonă de acces.
– Autobuzele astea pleacă spre Houston, i-a explicat el, practic mută refugiații de la Superdome la Astrodome în Houston. Prietenul meu mi-a spus să mergem prin spate. Teoretic, soldații îi îmbarcă mai întâi pe cei mai vulnerabili: bolnavi, bătrâni, familii cu copii. Când autobuzul va fi aproape plin, o să-ți facă rost de un loc. Poate o să strige la tine când își vor da seama că nu ai stat la rând. Taci din gură, lasă capul în jos și urcă fără să îi bagi în seamă.
Amaia s-a oprit brusc și și-a retras mâna din mâna lui. Din inerție, el a mai făcut doi pași. S-a oprit, a făcut o față supărată și a revenit lângă ea.
– Dar tu? l-a întrebat Amaia, deși cunoștea deja răspunsul; îl avusese sub ochii ei pe parcursul întregii dimineți când s-au chinuit să ajungă la Superdome.
Charbou sărise în ajutorul unui bărbat care se chinuia să traverseze strada prin apă și purta doi copii în brațe, în timp ce un al treilea se ținea de cureaua pantalonilor săi. Apoi au văzut o femeie împiedicându-se și căzând pe brânci în apă. Când Charbou a ridicat-o, chipul femeii i-a amintit Amaiei de Oceanetta.
Și-a dat seama că aceeași senzație o avusese și detectivul.
– Sunt sigur că e bine, este o femeie curajoasă și plină de resurse, a spus referindu-se la mătușa lui.
El a încuviințat cu gravitate, însă Amaia i-a observat și expresia de furie abia reținută, dimpreună cu toate celelalte sentimente pe care catastrofa i le stârnea.
Charbou și-a rotit privirea peste haosul din jurul lor, apoi s-a întors spre ea.
– Nu pot pleca, Amaia.
– Dar…
– Va fi complicat să urci chiar și numai tu în autobuz, amândoi ar fi aproape imposibil.
– Știu că nu e din cauza asta, a spus ea.
– Nu, a recunoscut el, nu e doar din cauza asta. Am jurat să apăr orașul acesta, iar acum au apărut justițiari care trag asupra oamenilor, sunt sute de oameni care continuă să fie izolați… Există bărbați care se înjunghie între ei chiar aici, pe stadion. Au fost împușcați oameni care treceau pe podul Dazinger și pe cel de pe
Canalul Industrial. Nola se duce de râpă. Dacă urc în autobuzul ăla, o să mă simt ca un șobolan părăsind vaporul.
Amaia a ridicat o mână și i-a acoperit gura.
El i-a sărutat degetele înainte de a-i lua palma între palmele sale.
– Trebuie să rămân aici, acesta este locul meu, sunt un polițist din New Orleans, nu-mi pot lăsa casa pe mâinile unor indivizi care se poartă cu concetățenii mei ca și cum aceștia ar fi niște delicvenți. Iar tu nu mai poți pierde timpul. Ca să-l prinzi, trebuie să i-o iei înainte. N-avem de unde ști dacă e chiar așa, dar trebuie să încercăm. Du-te și pune mâna pe prada ta.
– Ca și cum aș fi un copoi? a glumit ea.
– Polițista mea genială.
Au ajuns la partea din spate a autobuzului, acolo unde-i aștepta polițistul, care le-a făcut semn să se apropie.
Doi soldați înarmați păzeau ușa din față a autobuzului, în timp ce alți doi alegeau care dintre persoanele de la coadă aveau întâietate. Unul s-a apropiat de Bobby și Nana. Văzând că tânărul o sprijinea pe bătrână, i s-a adresat lui:
– E mama ta?
Bobby a dat din cap că da.
– Urcați în autobuz.
Un cor de proteste s-a înălțat în jur, dar soldatul nu a ținut cont de ele, a continuat să selecteze pasagerii.
Bobby a înaintat purtând-o pe Nana pe sus. Lângă autobuz, un alt soldat le-a arătat un morman format din calabalâcul pe care oamenii îl târâseră după ei prin oraș, zile întregi. În pungile de plastic transparente, Amaia a văzut fotografii, cu ramele încă intacte, jucării de pluș și din alte materiale, ceva ce semăna cu o rochie de mireasă și șiraguri de mărgele prinse de un costum de carnaval, galben, specific șefului de krewe.
Amaia a simțit un fior înghețat străbătându-i șira spinării, în timp ce își ținea strâns închiși ochii, în încercarea de a-și șterge scânteierea de imagini alb-negru care-i adusese aminte de vechile fotografii cu deținuții evrei din ghetoul din Cracovia și grămezile de haine abandonate pe jos la ordinul naziștilor.
– Doar o mică pungă de persoană, repeta soldatul. Luați-vă documentele, medicamentele, numai ceea ce este necesar. În Houston veți primi tot ceea ce aveți nevoie.
