– Travis, a precizat ea.
– Ce?
– Familia Travis… Nu știu de ce m-am rugat, probabil că are legătură cu toate astea. Cred că e o modalitate de a mă împăca cu ei, de a-mi lua rămas-bun de la familia Travis, pentru ca începând de acum încolo să nu mai fie altceva decât cadavre. Urme, piste, indicii, pupe și larve.
– Nu am vrut să râd de tine, mi se pare în regulă să te rogi pentru ei, și nu o zic la mișto, eu chiar ar trebui să intru în biserică și să aduc mulțumiri Domnului.
Glonțul care l-a lovit astăzi pe Johnson era pentru mine.
Amaia s-a oprit brusc și l-a privit surprinsă.
– Vrei să spui că exact atunci el s-a întors și l-au nimerit pe el…
– Spun pentru că asta cred, așa cum mai cred și că aceia care trăgeau asupra noastră erau polițiști.
Amaia a rămas cu gura căscată. L-a luat de braț, l-a condus spre trepte și s-au așezat.
– Când am trecut pe lângă ei, băieții ăia ne-au spus, îți amintești? Au spus că
sunt patrule de justițiari care împușcă negri.
– Crezi că au tras asupra ta pentru că ești negru?
– Băieții ăia nu mințeau. Am mai auzit asta și ascultând pe alte frecvențe, de unde scurte, și e adevărat. Au mai avut loc împușcături și pe alte poduri sau pasarele. De fiecare dată, cei vizați au fost negri neînarmați.
– Mă rog, nu zic că nu ar fi așa. În oraș domnește anarhia, dar mergeai între mine și Johnson, ar fi putut să împuște din greșeală pe oricare dintre noi.
– S-a întâmplat ceva ciudat când am sunat prin stație. Înainte de a răspunde
centrala, a răspuns altcineva, cineva care ne cunoaște destul de bine încât să se fi gândit că Bull fusese cel împușcat.
– Vrei să spui că există posibilitatea ca mai știu eu cine să vrea să vă elimine?
– Nu știu, Bull mi-a spus că Dominic a vorbit despre polițiști corupți, vânduți lui Samedi, și nu era vorba despre polițiști de rând, ci despre ofițeri cu funcții de răspundere.
Amaia și-a ridicat privirea spre cer. Era puțin trecut de ora șapte seara, iar lumina scădea treptat.
– Suntem foarte aproape de hotel, iar Cartierul Francez a scăpat aproape neatins.
Crezi că o fi deschis cel mai vechi bordel din oraș?
La 7.20, când au ajuns pe strada Dauphine, cerul era bleumarin. Obloanele verzi ale hotelului cu numele împrumutat de la stradă erau închise și steagurile de pe fațadă dispăruseră.
Amaia s-a apropiat de ușa de la intrare și a încercat să privească înăuntru printre fantele scândurilor. Ușa s-a deschis brusc și în prag a apărut una dintre cele două
surori care erau proprietare. Fără să scoată un cuvânt, s-a repezit la Amaia și a îmbrățișat-o cu putere.
– Oh, slavă Domnului! Mă bucur că sunteți bine. Unde sunt ceilalți? Mi-am făcut griji văzând că nu vă mai întoarceți.
– Sunt bine, cât se poate în asemenea condiții, a reușit să spună Amaia, în timp ce proprietara îi dădea drumul, pentru a-l îmbrățișa la fel de strâns pe Charbou.
– Intrați, le-a spus într-un final, trebuie să închid, oamenii sunt disperați, sunt în stare să omoare numai pentru a intra aici, a adăugat trăgându-i înăuntru și încuind ușa.
– A mai rămas cineva în hotel?
– Da, cei mai mulți nu au unde să meargă, casele lor sunt pline cu apă. Altora le e frică să iasă de aici, circulă povești cumplite despre ce se întâmplă prin oraș.
Plus că au mai apărut tot soiul de prieteni și de cunoscuți care nu au unde să se ducă. A trebuit să închiriez camerele colegilor tăi, dar pe a ta am păstrat-o, am
fost sigură că o să te întorci, a spus zâmbind.
– Putem să rămânem aici peste noapte?
– Bineînțeles, sunteți în continuare oaspetele meu.
– Doar pentru o noapte.
– Puteți sta cât poftiți. Nu prea mai este mâncare, dar eu și surorile mele nu ne lăsăm, rezistăm până la capăt. Astăzi au zis la radio că autoritățile sunt îngrijorate de nivelul lacului Pontchartrain. Dacă s-ar revărsa, ar inunda și centrul orașului. În plus, le-ar lua luni în șir să dreneze apa și să repare digurile.
Se vorbește despre o ordonanță dată de guvern pentru a muta toți locuitorii din oraș. Cică vor veni soldați care vor umbla din casă în casă.
– Da. Am auzit și noi așa ceva.
– Dar vă spun ceva: o să aștept aici până când vor veni soldații, apoi încui totul și gata, dar nu-mi abandonez hotelul nici cu un minut mai repede. Asta este munca noastră, casa noastră, n-am de gând să o las de izbeliște, pentru ca orice descreierat să-i dea foc, să distrugă tot ce avem.
Amaia și Charbou au privit-o fără să spună nimic.
Proprietara a zâmbit din nou.
