– Nici să nu vă gândiți, Johnson. O să vă ducem de aici, mă auziți?
Charbou s-a ridicat puțin, încercând să-și dea seama de unde veneau împușcăturile. S-a așezat din nou la adăpost.
– Cred că au încetat. Cu siguranță nu se așteptau să le răspundem, a zis și a scos din husă stația radio, pentru a cere ajutor. Atenție, cod trei. Sunt detectivul Bill Charbou, avem un ofițer rănit, repet, cod trei. Suntem pe pasarela de la autostrada interstatală, deasupra de Elysian colț cu strada Tonti.
Răspunsul a venit imediat.
– Aici centrala.
O altă intervenție radio a întrerupt-o pe prima.
– Detectiv Charbou? Vocea a șovăit puțin, apoi a continuat: Ofițerul rănit este detectivul Bull?
– Nu, este agentul Johnson de la FBI. L-au împușcat în umăr.
Timp de câteva secunde nu s-a mai auzit nimic prin stația radio, după care a venit și răspunsul de la centrală:
– Vă trimitem ajutoare imediat.
Au ajuns în mai puțin de zece minute. O șalupă a poliției din New Orleans a amarat lângă pod, exact în locul prin care urcaseră și ei. Părea că răspunsul rapid al poliției îl liniștise întrucâtva pe Johnson. Agentul se ridicase în picioare, se sprijinea de parapet și, chiar dacă se vedea cât de mult suferă, își recăpătase culoarea în obraji. După ce i-au acordat primul ajutor, a insistat să stea de vorbă
cu ei.
– Trebuie să mergeți mai departe, a spus, uitând de formalități și privind-o în ochi pe Amaia. Un agent FBI rănit în timpul serviciului are niște avantaje. Au primit ordine să mă ducă la baza militară de lângă lac. După ce starea mea de sănătate va fi stabilă, mă vor evacua împreună cu alți agenți răniți și cu puținele familii care au mai rămas. Nu are sens să pierdeți timpul pentru a veni cu mine până în cealaltă parte a orașului, nu acum, când sunteți atât de aproape.
Amaia a făcut semn că este de acord. Nici ea nu își dorea să renunțe acum.
Paramedicii l-au luat în grija lor, i-au pansat rana și i-au prins cu o fașă
ortopedică, petrecută după gât, brațul care-i atârna într-un fel care-ți dădea fiori.
Imediat ce paramedicii l-au lăsat în pace, Johnson i-a făcut Amaiei semn să se apropie.
– Așa e drept, a spus, încercând să zâmbească. Dumneata i-ai luat urma, e trofeul dumitale, ia-l. Dar ține cont de faptul că vei fi singură. Dacă raportezi despre asta, nu le va păsa că dumneata o să-l găsești, că-l vei urmări până-l vei prinde.
Se pot întâmpla două lucruri: să binevoiască să te asculte, cerându-ți detalii, probe și proceduri, și până vei ajunge în Texas, Lenx va fi dispărut deja; sau, nici măcar să nu te bage în seamă, sau să o facă mult prea târziu, după ce Lenx își va fi văzut de ale lui. În ambele cazuri, Lenx câștigă. Însă îți pot garanta ceva:
imediat ce presa va mirosi cum stau lucrurile, vei fi îndepărtată atât de repede încât vei crede că te-a lovit trăsnetul. FBI e plin de agenți precum Tucker.
Ea a făcut semn că a înțeles.
– Și încă ceva.
– Dupree, a spus ea. Nu se va întoarce, nu-i așa?
– Nu, a recunoscut Johnson cu mâhnire. Dar știe el ce face.
Când paramedicii au ridicat targa mobilă ca să-l urce în șalupă, Johnson i-a repetat:
– Nu uita. Raportează numai după ce ai încheiat toată treaba.
*
Charbou i-a convins pe polițiști să-i ducă cu șalupa până la marginea Cartierului Francez. De acolo au ajuns într-o clipită la Piața Jackson, apoi pe strada Chartres. Au urcat la etaj ca să caute apartamentul cu pricina. După cum le spusese directorul Centrului de Urgențe, nu fuseseră luate cine știe ce măsuri, în afară de a întinde la locul crimei bine-cunoscuta bandă de delimitare, de a lipi două benzi de hârtie cu data și ora, pe lângă uzualul X portocaliu care îi avertiza, pe cei suferinzi de anosmie, că în apartament se află șase cadavre. Charbou a tăiat cu un briceag benzile de hârtie, încercând să le distrugă cât mai puțin. A făcut un pas în spate, a privit-o pe Amaia, care a încuviințat, a tras aer în piept, în timp ce trăgea de gulerul tricoului pentru a-și acoperi nasul și gura. Soarele apropiindu-se de apus colora cerul în trandafiriu și indigo, însă lumina lui nu era suficientă în apartamentul cu toate obloanele închise. Amaia s-a întrebat dacă tot așa erau și când au găsit cadavrele, sau le-o fi închis medicul, ca măsură de precauție, pentru a împiedica să intre căldura mare de afară și insectele. În orice caz, efortul său a fost în van. Încă înainte de a le vedea, Amaia a auzit sinistrul bâzâit al muștelor pe deasupra cadavrelor. O muscă femelă poate să depună cinci sau șase loturi fiecare cuprinzând între șaptezeci și cinci și o sută de ouă. Durata de eclozare a ouălor este cuprinsă între două și douăzeci și patru de ore. La temperaturile acelea atât de ridicate, vor ajunge pupe în patru zile.
A luminat cu lanterna cadavrele, în timp ce lupta împotriva impulsului de a da din mâini, pentru a alunga muștele care i se așezau pe brațe, cu piciorușele lor
pline de… S-a uitat spre ușă cu jind, dorind să iasă de acolo și a fost cât pe ce să
cedeze nevoii de a fugi. Să nu mai respire moarte, să nu mai vadă moarte, să nu mai simtă moarte. Reușind să se stăpânească, a rămas la picioarele cadavrelor, și-a plecat capul și s-a rugat pentru sufletele lor. Niciodată nu mai făcuse așa ceva la locul unei crime. Și-a dat seama că, într-un fel, ținea de faptul că preluase comanda, că acum răspundea pentru ele într-un mod la care nici măcar nu se gândise vreodată. Acum, da, s-a rugat. Și așa avea să facă tot restul vieții, de fiecare dată când se va afla la locul unei crime, în fața cuiva căruia îi datora respect, pe care trebuia să-l asculte și să și-l aproprie, să se înfrățească cu victima, să-i fie slujitor.
După ce s-a rugat, a inspirat adânc prin țesătura tricoului, după care s-a liniștit și a lăsat duhoarea să-i inunde nările. Acum era ceva mai suportabilă. Dar, chiar și așa, nu și-a descoperit chipul cu totul. Nu se putea concentra dacă muștele îi atingeau fața.
Capetele cadavrelor erau îndreptate spre nord, fără îndoială. Erau așezate ordonat și, ca la celelalte asasinate, ucigașul le tăiase materialele cu care le legase și le luase cu el. Dar fusese mult mai puțin atent. Sau poate că vreunul dintre membrii familiei îi opusese rezistență, chiar legat fiind, pentru că se vedeau clar urmele la încheieturile mâinilor și la glezne la cel puțin două dintre cadavre. Pistolul zăcea pe dușumea, lângă mâna dreaptă a tatălui, primul dintre cei executați. Apoi bunica, soția, cei doi adolescenți și un prepuber. Sprijinită de perete, în dreptul capului soției, o vioară. Amaia și-a scos telefonul, încărcat în camping, și a constatat că nu avea acoperire. Indicându-i lui Charbou cum să țină
lanterna, a făcut câteva fotografii.
Piața Jackson clocotea de oameni. Trecând pe lângă catedrală, au văzut ușa deschisă. Lumina împrăștiată de lumânările de la altar era singura din interior, dar destul de puternică pentru a scânteia pe obiectele aurite și pentru a vedea de la intrare drapelele Castiliei, Spaniei, Angliei și Franței, fluturând în rândul din față, chiar și înaintea celui al Statelor Unite, aducând astfel un omagiu, în strictă
ordine cronologică, celor care îi civilizaseră.
– Vrei să intri? a întrebat-o Charbou, observând cu cât interes se uita în interior.
Ea s-a simțit, brusc, stingherită.
– Nu, de ce aș vrea?
– Nu știu, a îngăimat el. Am văzut că te-ai rugat în apartamentul acelei familii.
