– Când vor suna, Dominic o să le spună ce s-a întâmplat.
– Dar…
– Samedi nu-l cunoștea pe Dominic, nici Dominic pe Samedi, omul lor de
legătură era Len. Acesta s-a enervat pentru că netotul de Pitt le-a lăsat pe fetițe să se înece și l-a împușcat. Chiar el, Len, i-a spus lui Samedi că pierduseră marfa din vina lui Pitt și că-l omorâse pentru asta. Presupun că a primit acordul de a-și lua un nou coleg… Pe care nu l-au văzut niciodată. Și întâmplarea face ca toți cei care-l cunoșteau să fie morți.
– Dominic.
– Mai apoi s-au întâmplat următoarele: Vince, fratele lui Pitt, s-a supărat pe Len pentru că i-a omorât fratele și s-au luat la ceartă. Doi tipi iuți la mânie, mereu cu degetul pe trăgaci, așa că amândoi au sfârșit morți. Iar acum eu, adică Dominic, sunt singurul supraviețuitor, așa că am răspuns la telefon, știind că Len urma să
fie sunat. Sunt un tip de încredere, eficient. Am curățat locul singur și datorită
mie Le Grand arată din nou impecabil. Tot ce aștept acum este să îmi spuneți ce am de făcut în continuare.
– N-o să vă creadă atât de ușor, numai pentru că le spuneți.
– Nu, tocmai de aceea, mâine ne întoarcem la Le Grand. Facem niște fotografii care să ateste toată povestea și le trimitem lor, apoi facem cam tot ceea ce ar fi făcut Dominic, în eventualitatea că se gândesc totuși să dea o raită pe acolo, sau că trimit pe cineva să verifice.
– Bine, a spus Bull, fără prea multă convingere, dar unde ne vor duce toate manevrele astea? Doar nu credeți că o organizație criminală își dezvăluie hățișurile primului nenorocit care răspunde la telefon.
– Bineînțeles că nu. În toți acești ani, m-am gândit mult la Samedi și știu că nu vom reuși să înțelegem cum gândește dacă nu ne apropiem de măruntaiele organizației. Și nu vom avea acces la așa ceva dacă nu facem parte, sau, mai bine zis, dacă ei nu cred că facem parte din hățiș. Trebuie să-l facem pe Samedi să
creadă că facem parte din Samedi. Ați auzit ce a spus Dominic: au oameni în cadrul poliției. De altfel, așa se și explică faptul că au reușit să acționeze din umbră timp de atâția ani. Au alimentat legenda aceea cu supranaturalul, cu voodoo și Samedi, a zis Dupree și a expirat pe nas tot aerul din plămâni. Trebuie lucrați din interior, numai că nici dumneata și nici eu nu vom primi niciodată
permisiunea de a face așa ceva.
– Dar nici ei nu vor veni să se întâlnească cu Dominic numai de dragul întâlnirii, a zis Bull.
– Nu uita de fetițe. Samedi știe că fetițele din Nola sunt în viață, i-a spus Len. Îi vor cere lui Dominic să le ducă undeva, așa cum era planificat.
– Dar dacă trimit pe cineva după ele?
– Există riscul, da.
– Să zicem că acceptă și stabilesc un loc unde să predăm fetițele. Dacă planul ar fi fost să întindem o capcană celui care vine să le ia, atunci foarte bine, numai că
dumneavoastră vorbiți despre infiltrare. Ce i-ar opri să vă tragă un glonț în cap dacă apăreți acolo fără fetițe? De ce s-ar încrede în cineva care vine cu mâinile goale?
Dupree l-a privit în tăcere câteva secunde, apoi i-a răspuns:
– Ai dreptate, Bull, de-asta am să le dau fetițele.
72. Ziua a patra
New Orleans, Louisiana
Joi, 1 septembrie 2005
Întoarcerea în oraș a fost mai ușoară decât plecarea din el, însă mult mai întortocheată. Au ajuns prin Westbank, traversând Mississippi pe lângă Bywater; acum trebuiau să meargă pe jos spre est, dacă voiau să ajungă la Piața Jackson, numai că traseul, uneori pe viaducte, alteori cu apa până la gât, devenea tot mai complicat. La întoarcere, impresiile au fost ca atunci când te trezești dintr-un coșmar și adormi la loc, dar numai pentru a-ți da seama că e și mai rău.
Diferența uriașă între orașul pe care Amaia îl lăsase și cel pe care-l regăsise la întoarcerea din mlaștini era dată de deznădejde.
În prima zi după trecerea uraganului Katrina, oamenii fuseseră în stare de șoc.
Uluirea din priviri, exclamațiile de mirare în fața distrugerilor, senzația de neputință în fața forței brute a naturii… În timpul acelei nopți, nivelul apei a urcat, așa că a urmat o nouă zi de coșmar, în care stupoarea în fața a ceea ce se întâmpla a crescut într-un soi de buclă, în care încă mai era loc pentru extraordinar. Catastrofa era în plină desfășurare, așa cum era și expectativa a ceea ce se putea întâmpla.
În ziua a treia nu s-a întâmplat nimic din ce nu se întâmplase deja. Apele atinseseră ceea ce părea că va fi nivelul maxim, chiar dacă, firește, oricând mai putea ceda un alt dig, dar asta nu ar fi schimbat prea mult lucrurile. Deja se întâmplase tot ce se putea întâmpla. Optzeci la sută din cele aproape cinci sute de mile pătrate de uscat din New Orleans zăceau acum sub ape. Nu exista curent electric, nici apă curentă; nu exista nici un magazin deschis și nici aer condiționat, într-un oraș în care temperaturile urcau în timpul zilei până la treizeci și trei de grade și nu scădeau peste noapte mai jos de douăzeci și opt de grade. În cartiere întregi, nivelul cel mai înalt al apei ajungea până la etajul întâi, iar cel mai scăzut, până la genunchi.
Această zi, a treia, a fost a deznădejdii. Bătrâni și copii leșinau în bătaia soarelui, pe pasarelele înalte ale autostrăzilor, după trei zile în care nu mâncaseră nimic și nu băuseră nici o picătură de apă. Ajutoarele nu soseau, chiar dacă din puținele vești care circulau din gură în gură, și care proveneau, din câte se zicea, de la cei puțini care aveau un aparat de radio cu baterii, reieșea că ajutoarele sunt pe drum. După ziua petrecută în mlaștini, orașul li s-a părut foarte schimbat. În a patra zi a dispărut orice urmă de judecată limpede.
Deznădejdea inițială se transformase într-un soi de deznădejde văicăreață, care încă nu accepta să se abandoneze pradă morții, dar, într-un fel, așa ceva era de așteptat.
Amaia, Johnson și Charbou mergeau pe un viaduct. Era cinci după-amiaza, însă
soarele continua să ardă cu aceeași putere ca în miezul zilei, iar sub împărăția lui de lumină și bucurie, orașul duhnea a fecale, a nămol și a moarte. Ceea ce le venea greu să accepte era că la numai câteva mile distanță, zborurile internaționale continuau să aibă loc cu punctualitate, că prezentatorii de la știrile de seară tocmai se machiau, că existau oameni care făceau duș și alții care făceau dragoste.
În depărtare se înălțau coloane de fum de la numeroasele incendii, care, conform palavragiilor de serviciu, fuseseră provocate intenționat, însă, conform logicii, erau provocate de ruperea conductelor de gaz cauzată de mișcarea fundației caselor distruse de uragan. În noua succesiune a sunetelor, foșnetul brizei calde care mătura suprafața apelor era întrerupt, din când în când, de răsunetul uneia sau mai multor împușcături. Se vorbea despre oameni înarmați care-și păzeau proprietățile ca să nu fie prădați. Însă se mai spunea și că, de fapt, era vorba despre grupuri de indivizi înarmați care patrulau prin oraș și se considerau cu de la sine putere noua forță de ordine și care judecau și executau extrem de sumar, împușcând de cele mai multe ori oameni absolut nevinovați. Însă toate acestea erau zvonuri, nimeni și nimic nu putea confirma că acele povești erau reale, sau erau rodul imaginației ori al fricii.
Dar în acea a patra zi, nenumărații cetățeni care înfruntaseră împreună
nenorocirile din prima și a doua zi s-au împărțit în ultimele ore, ca o celulă
cancerigenă, în două jumătăți amenințătoare: cei care își pierduseră speranța și cei care, pe lângă faptul că și ei își pierduseră speranța, erau de-a dreptul furioși.
Cei din prima jumătate se înghesuiau pe poduri, în grupuri tăcute, pradă unei
încremeniri vegetative cu scopul de a-și conserva energia. Când Amaia și colegii ei au trecut prin dreptul grupurilor, abia dacă au catadicsit să se uite la ei.
