– O să semnez toate hârtiile necesare pentru ca Amaia să meargă la școala aia.
Trebuie să o ducem din sat imediat.
Engrasi nu mai văzuse niciodată atâta hotărâre la fratele ei.
– Dar ce s-a întâmplat?
– Rosario a început iar să iasă noaptea, așa cum făcea înainte ca Amaia să se nască. A început iar, Engrasi. Dacă nu facem ceva, o s-o omoare, a spus izbucnind în plâns. Rosario o să-mi omoare fetița.
56. Infecție
Mlaștinile
Marți, 30 august 2005, seara
Febra nu era mare, dar frisoanele îi scuturau tot trupul. Amaia a crezut că moare de durere simțind intensa arsură din vintre, atunci când s-a dus să urineze.
Transpirată și amețită, a cedat și a urmat sfatul tămăduitorului, în timp ce-și blestema ghinionul. Din fericire, Annabel avea o bună rezervă de antibiotice în doză unică pentru infecția urinară.
– E extrem de eficient, peste douăzeci și patru de ore toate astea o să ți se pară
un vis urât. Știu din experiență. Apele astea și bacteriile din ele…, a spus în timp ce dilua conținutul unui pliculeț într-un pahar cu apă.
I l-a întins Amaiei, care l-a băut pe nerăsuflate, ascultând sfatul femeii de a mai și mânca.
Pescuitorii improvizaseră câteva mese așezând scânduri pe capre de lemn, pe frigidere, pe lăzi frigorifice și pe tot soiul de alte piese de mobilier. Împrejur, o duzină de scaune pliabile, toate diferite. Și chiar dacă-i jurase lui Annabel că din cauza febrei și a durerii nu se va putea atinge de mâncare, mirosul apetisant de friptură, care venea dinspre aragazul portabil, i-a făcut imediat poftă de mâncare.
– Ce miroase atât de bine?
Annabel a zâmbit. Era o femeie masivă și puternică, cu câteva kilograme în plus, avea părul până la umeri și, ca să nu-i vină în față, îl purta cu cărare pe mijloc și prins în coadă. O pieptănătură infantilă pentru ditamai femeia, care n-avea nici un fel de complexe când venea vorba să poarte o fustă scurtă, albastru deschis, peste niște colanți.
– Soțul și copiii gătesc jambalaya cu creveți și jambon.
– N-am mâncat niciodată așa ceva, dar miroase minunat, a mărturisit Amaia.
S-a apropiat de cratița în care se prăjeau niște legume tocate, ușor înroșite.
Johnson voia să afle rețeta de la bărbatul care amesteca lent cu o paletă de lemn.
Annabel a împărțit doze de bere celor prezenți. Amaia, care ar fi băut una și cu ochii, a refuzat totuși, pentru ca antibioticul să-și facă efectul, conștientă de mo-leșeala care-i cuprinsese picioarele și spatele.
– Când eram mică, mama făcea asta în zilele de sărbătoare, a spus Annabel, referindu-se la mâncare. Poate părea deplasat să vorbim despre sărbătoare, dar chiar avem motive de bucurie. Deși mulți dintre noi ne-am pierdut casele, am reușit totuși să salvăm bărcile, adică singura noastră sursă de a ne câștiga traiul.
Familiile noastre sunt bine, copiii la adăpost, așa că, știți, laissez les bons temps rouler.
– Da, așa este, aveți dreptate, fără îndoială, important este ca toată lumea să fie bine. Ați reușit să comunicați cu toate celelalte familii?
– Da, cele mai multe familii sunt de pescuitori și bărcile se bazează pe o stație radio puternică, e destul de important. Acesta este modul nostru obișnuit de a comunica între noi, pentru că aici, în mlaștini, telefoanele mobile nu au semnal prea bun, dar ne descurcăm cu stația radio. Astăzi am reușit să vorbesc până și cu un văr de-al meu din Maine și l-am liniștit, că era tare îngrijorat.
Amaia a privit-o cu multă atenție.
– Cum se poate așa ceva? O stație poate transmite la numai câteva mile.
– Evident, firește că nu prin radio, sau, mai bine zis, nu doar prin radio, i-a explicat Annabel. Mai întâi vorbim prin stație cu o ambarcațiune care se află
într-o zonă cu semnal mai bun, de exemplu la verișoara mea, în Cocodrie, îi dăm numărul de telefon la care vrem să sunăm, ea îl formează, pune telefonul lângă
stație și așa putem vorbi cu persoana de la celălalt capăt al liniei. E o șmecherie la care apelează multă lume de pe aici, credeți-mă. Singura parte proastă este că
apelurile pot fi ascultate de toate stațiile aflate pe frecvență; te poate asculta oricine din zona asta.
Johnson și Amaia au făcut un schimb de priviri.
– Ați auzit? i-a întrebat pe Johnson și pe Charbou, uimită de găselnița de a comunica.
Johnson i s-a adresat lui Clive, soțul Annabelei.
– Puteți să-mi arătați cum se face? Nici nu vă imaginați cât este de important pentru noi să reușim să comunicăm în momentele astea.
– M-am înțeles cu verișoara mea să ne auzim la unsprezece noaptea. O să
încercăm atunci. Jambalaya e gata. Trebuie mâncată imediat ce o iei de pe foc, ca să nu mai zic că gașca asta pare cam lihnită, a spus făcând un semn în spatele ei.
Johnson s-a întors și a văzut că în jurul mesei improvizate așteptau pescuitorii și copiii lor, toți cu boluri și linguri în mâini.
*
După ce a terminat de mâncat, Amaia i-a luat locul lui Bull lângă patul lui Dupree, iar Johnson și Charbou au mers cu Clive și Annabel la barca lor.