Și-a dus palmele la gură, surprins de duritatea cuvintelor, gândindu-se că încă le-ar mai putea reține pentru a nu da viață acelei orori. Copleșit de inevitabilul situației, brațele i-au căzut de-a lungul corpului și a scos un geamăt furios și cumplit, care nici măcar nu i s-a părut omenesc. Și-a dat seama că mereu avusese dreptate, că mereu se gândise la acea atrocitate și că refuzase să accepte să
vorbească despre ea, știind că, odată ce o va numi, va deveni, în sfârșit, conștient de întreaga ei cruzime cumplită. A plecat de la laborator fără să-i mai pese că nu încuiase ușa și a alergat pe pavajul ud de la ceața ce venea dinspre râu, până la casa surorii lui.
55. Engrasi
Elizondo
Ipar și-a ridicat urechile și a privit-o pe Engrasi cu o expresie care ei i s-a părut a fi pe jumătate de neliniște, pe jumătate de resemnare. Se urcase din nou în pat, chiar dacă Engrasi îi pregătise un culcuș pe jos, chiar lângă patul Amaiei. Fetița îmbrățișase câinele cu o mână pierdută în părul abundent de pe gâtul lui. Engrasi știa prea bine că Amaia îl chema în pat imediat ce ea se întorcea cu spatele.
Zâmbind îngăduitoare, și-a dus un deget la buze ca să-i arate să nu facă nici un zgomot. Ipar a suspinat și s-a întins din nou, ca și cum ar fi înțeles-o. Engrasi s-a sprijinit de canatul ușii și s-a uitat fermecată la fetița adormită. Era învăluită în lumina slabă a unei lămpi de veghe, pe care o lăsa aprinsă ca să poată dormi, sau, mai degrabă, ca atunci când se trezea speriată în mijlocul nopții, conștientă
de prezența cuiva lângă patul ei, să poată recunoaște imediat locul în care se afla și să se liniștească. Părul de aur al Amaiei, răsfirat pe pernă, capta razele de lumină între bucle. Avea un păr frumos, până mai jos de umeri, și Engrasi era hotărâtă să nu o tundă până când fetița nu avea să i-o ceară. Cosițele acelea blonde și dese, diferite de cele din familia ei sau de propriul păr, s-a gândit ducându-și o mână la cap. Precum cel al mamei sale, Juanita, bunica Amaiei.
Părul acela care o diferenția de surorile ei și pe care Rosario i-l împletise, pentru ca mai apoi să i-l taie cu foarfeca, atât de neregulat încât îi dăduse un aspect umilitor și neîngrijit, gest ce ar fi trebuit să-i atragă atenția încă de pe atunci.
Engrasi se gândea adeseori la toate acelea, la zilele premergătoare nopții în care fetița era cât pe ce să fie ucisă de propria mamă. Modul în care violența se strânsese în jurul ei, hainele cu care o obliga să se îmbrace, mâncarea pe care o obliga să o mănânce, felul în care i-a pocit părul, ca și cum ar fi distrus un semn distinctiv, un drapel. Engrasi a clătinat negativ din cap, gândindu-se de câte ori tăcerea noastră ne face părtași la oroare, atunci când știm de ea, dar nu mișcăm un deget.
– Gabon, Ipar, a spus închizând ușa camerei, sigură, cel puțin, că Amaia se simțea la adăpost.
Engrasi fusese neliniștită toată ziua. După vizita polițiștilor francezi, Joxepi o avertizase:
– Engrasi, să nu o lași singură nici o clipă. Du-te peste tot cu fetița. Nu o lăsa să
meargă la ușa de la intrare fără Ipar, pentru că dacă într-adevăr sunt atât de periculoși cum a spus inspectoarea franceză…
Ignacio, tăcut ca de obicei, a clătinat din cap în semn că nu era de acord.
– Engrasi, Ipar e gata să moară pentru a o apăra pe Amaia, însă dorința care-i stăpânește pe oamenii aceia nu se va împiedica de un câine.
Engrasi a încuviințat, copleșită. Avea dreptate.
– De o vreme încoace, mă tot gândesc să o trimit pe Amaia să studieze altundeva. Adevărul este că ea însăși mi-a propus. E foarte isteață și îi întrece cu mult pe ceilalți elevi. Cu câteva luni în urmă, un profesor i-a vorbit despre un internat din Pamplona. Ține de o școală foarte bună, se predă în engleză și ar sta acolo toată săptămâna. Există elevi care merg acasă numai în vacanță. Dacă va fi cazul, pot să mă duc să o văd la fiecare sfârșit de săptămână.
– Dacă ar fi copilul meu, nici nu aș mai sta pe gânduri, mai ales după ce ni s-a spus.
S-a tot gândit, zile în șir, și nu neapărat pentru faza cu mașina franceză, ci pentru că nu-i mai ieșea din minte ceea ce-i spusese Rosario ultima dată.
„Dacă e ceva ce-am învățat din ziua în care s-a născut fetița asta, atunci este faptul că fiecare avem un destin, Engrasi, așa că ea și-l va împlini, așa cum mi-l voi împlini și eu.“
A coborât scara și a ajuns în salon. A mai aruncat câteva lemne în foc și s-a dus la bufet. Folosind cheia pe care o purta la gât, a deschis un sertar, a scos un săculeț din mătase neagră și l-a dus pe masă. S-a așezat și a desfăcut nodul care lega strâns setul de cărți. Un pachet de cărți de Tarot din Marsilia la care s-a uitat cu destulă suspiciune, ca la un medicament obligatoriu și amar, conștientă de gravitatea gestului pe care urma să-l facă.
A amestecat cărțile lent, fără să-și ia ochii de la ele. A pus cărțile pe masă, le-a tăiat în două și le-a amestecat din nou. Engrasi nu alegea niciodată cărțile din
pachetul de joc. Erau niște cărți vechi, îndelung folosite și le cunoștea atât de bine încât, chiar întinse cu cu fața în jos pe masă, era capabilă să-și dea seama ce cărți sunt după urmele de pe spatele lor și după îndoiturile de la colțuri. Când își dădea ei în cărți, folosea metoda țigănească, în care interpretarea cărților se face folosindu-le pe cele zece din partea superioară a setului. Le-a întins, așezându-le în formă de cruce celtică. A întors-o pe prima, cea care, în cazul de față, o reprezenta pe Amaia. Era cartea cunoscută sub numele de „cartea stelelor“. O
sacagiță, frumoasă, goală, varsă apa înțelepciunii sale într-un râu care se pierde la orizont, sub un cer senin și înstelat. Engrasi a zâmbit. Era fetița ei. Cartea care reprezenta cel mai bine tinerețea, frumusețea, strălucirea sufletului. Limpezimea unei minți echilibrate care-i va permite să discearnă adevărul și să vadă clar ceea ce altora le este ascuns. Era vorba despre un viitor strălucit, de noroc, de zâmbete, de un cer care va fi îndurător cu ea. A luat următoarea carte, a întors-o, chiar dacă știa ce carte era, înainte de a vedea găvanele morții tăind capetele soldaților pe un câmp de luptă. A refuzat să o plaseze la locul ei, în cruce peste cea a stelelor, ca și cum, de fapt, ar fi acoperit-o cu ea pe fetița care dormea la etaj. A ținut cartea în aer fără să o atingă de cealaltă. Parca, cea mai temută carte din set, nu simboliza întotdeauna moartea. De multe ori, ca în cazul de față, însemna ceva ce nu poate fi evitat, vorbea despre precipitare, despre un destin imposibil de evitat. Despre un pericol mare și despre posibilitatea de a-l evita urgent.
Observa neliniștită găvanele scheletului, de parcă din întunecimea lor ar fi putut extrage vreun răspuns, când a auzit bătăi puternice în ușă. Tresărind, a scăpat cartea din mână, care a căzut peste cealaltă, acoperind cerul înstelat și o mare parte din părul lung al frumoasei sacagițe. Bătăile s-au auzit din nou.
Nerăbdătoare. Engrasi s-a ridicat în picioare, a lăsat setul de cărți pe masă și a mișcat cartea cu moartea, îndepărtând-o de fetița stelelor. S-a oprit în dosul ușii, neliniștită.
– Cine e?
– Engrasi, sunt eu, Juan. Deschide, te rog.
Engrasi a deschis ușa și s-a trezit în fața fratelui ei, care avea chipul răvășit și acoperit de lacrimi.
– Engrasi, unde-i fetița? a întrebat-o speriat.
– Amaia e bine, e sus, doarme. Știi ce oră este? l-a întrebat ea, încercând să dea sens la toată tărășenia.
– Trebuie să o văd, o s-o omoare, a spus el, îndepărtând-o pe sora lui din cale, dând buzna în casă și repezindu-se să urce scara.
Engrasi a alergat după el, încercând să-l oprească.
– Juan, nu… Nu deschide…
L-a ajuns exact în momentul în care învârtea mânerul ca să deschidă ușa. Botul ascuțit al lui Ipar a apărut prin deschizătură, dar dinții lui nu au apucat să prindă
mâna lui Juan, însă i-au umplut-o de bale.
Juan s-a întors spre sora lui, palid și speriat, în timp ce încerca să îngaime:
– Ce…?
– E Ipar, i-a răspuns Engrasi cu multă seriozitate. E paznicul Amaiei. Hai mai bine să mergem jos. Trebuie să vorbim.
A rămas nemișcat câteva secunde, uitându-se hipnotizat la ușa în spatele căreia dormea fetița lui, simțind prezența tăcută, dar la pândă, a câinelui.
