și cu fața pe jumătate ascunsă de claia ei de păr slinos și încâlcit. Amaia a observat că tunica de iută îi fusese înlocuită cu un halat de spital albastru, cu floricele albe, ceea ce o făcea să arate încă și mai straniu.
– Am făcut totul pentru a o convinge să se așeze, chiar ne-am gândit și la varianta de a o lega cu curele. Așa am și făcut cât timp i s-au acordat îngrijiri la picior, dar apoi ne-am hotărât să o dezlegăm; n-am apelat la stupefiante, pentru că asta ar fi complicat enorm comunicarea cu ea. De când am dezlegat-o, stă
cuminte acolo, în colț. E într-o stare semihipnotică, foarte asemănătoare cu somnambulismul, însă răspunde la întrebările de bază.
Celălalt medic a preluat cuvântul.
– Ne-am gândit că poate ne puteți ajuta dumneavoastră, contează orice-mi puteți spune despre ea: unde ați găsit-o, în ce condiții, cum ați găsit-o. Ni s-a spus că a fost vorba de o sechestrare… Poate ne-ați putea spune cât timp credeți că a fost sechestrată sau dacă a urmat vreodată vreun tratament.
Bull a înghițit în gol.
– Mă rog, nu a fost chiar așa…
– A spus că o cheamă Médora, dar nu știe sau nu-și amintește numele de familie.
Cazul acestei femei este extraordinar. Practic meseria de psihiatru de douăzeci de ani și chiar dacă mi-am dat doctoratul cu o lucrare despre sindromul Cotard, am întâlnit asemenea cazuri numai în literatura de specialitate.
– Vreți să spuneți că e o boală? a întrebat Charbou, brusc interesat.
– Dar ce credeați că este? a răspuns zâmbind. Nu-mi spuneți, ați crezut că e un zombi.
– Ea spune…, a încercat Charbou să-i explice.
– Da, știu ce spune, că e moartă, și mai știu și că asta poate fi covârșitor; să știți că și eu sunt din Louisiana. Dar vorbim exact despre sindromul Cotard, cunoscut drept delir de negare sau iluzie nihilistă: persoanele care suferă de acest sindrom cred că sunt moarte. V-a mai spus și altceva?
– Scuze, ce contează dacă sunteți sau nu din Louisiana? a întrebat Amaia.
– Înseamnă că nu-mi scapă fundalul popular al poveștii. V-am spus că mi-am dat doctorul cu o lucrare despre sindromul Cotard; am intitulat-o „Delirul negării și morții vii“.
– Credeți că zombi pot fi explicați prin sindromul Cotard? a întrebat Charbou, uitându-se chiorâș la Bull.
– Primul caz documentat a fost diagnosticat în 1880 de către doctorul francez Cotard. Pacientul a fost tot o femeie, care susținea că e moartă, credea că inima i se oprise și că organele îi intraseră în putrefacție. În alte cazuri, pur și simplu spun că nu există și se cred spirite rătăcitoare ca sufletele osândite. În cazurile cele mai grave, pacienții experimentează halucinații olfactive, în care simt mirosul de descompunere și pot ajunge să vadă viermi devorându-le trupul. În multe cazuri ajung să fie atât de convinși de moartea lor, încât nu mai mănâncă și mor de inaniție.
– Deci este o boală psihică, a spus Amaia.
– Da, sau neurologică, ambele variante sunt documentate. O boală extrem de crudă și de înspăimântătoare, atât pentru cel care suferă de ea, cât și pentru cel care o vede.
– Care să fi fost cauzele? Sau este tot ereditară? a întrebat Amaia.
– Nu, e o boală rară; cât despre cauze, mă așteptam ca dumneavoastră să mă
ajutați în privința asta. Dacă am ști unde și cum a trăit… și antecedentele familiale s-ar putea să ne ajute să stabilim dacă mai există cazuri de boli mintale în familia ei, poate afecțiuni ereditare sau aspecte de alt gen.
– Cum ar fi? a insistat Amaia.
– Toxice. Se știe că în unele cazuri documentate, delirul a putut fi provocat prin inhalare de substanțe toxice.
– Provocat sau indus? a întrebat Bull. Poate fi provocat?
– Vă referiți la zombificarea indusă? a întrebat amuzat neurologul.
– Și eu sunt din Louisiana, a răspuns Bull.
– Deocamdată nu i-am putut lua probe de sânge, pentru că a pierdut foarte mult; oricum spitalul a rămas fără sânge pentru transfuzii, iar laboratorul nu mai funcționează nici pentru cele mai simple analize. Poate că i-au fost administrate droguri, dar, chiar și așa, zombificarea indusă nu este suficient de bine documentată pentru a putea afirma așa ceva.
– Dar nici nu poate fi negată, nu-i așa?
Medicul psihiatru a intervenit:
– Există multă informație despre așa ceva, dar, din păcate, fără temei științific.
Vătămările neurologice nu sunt singura explicație și cred că nu trebuie exclusă
nici influența unor substanțe toxice, când vorbim despre comportamente anormale, dar totuși nu până într-acolo cum e în cazul de față. Din punct de vedere medical, trebuie să excludem această posibilitate. Deși…
– Ce?
– Ochii ei prezintă grave leziuni abrazive, aș spune că e aproape oarbă, dar, firește, trebuie să o consulte un oftalmolog. Și mai există urme a ceea ce par a fi vechi arsuri provocate de substanțe chimice. Aș îndrăzni să spun că la un moment dat a fost dependentă de droguri, sau, dacă nu, atunci a fost supusă unui tratament îndelungat. Are urme de injecții și de vaccinuri, cicatrici de la un ulcer de piele și răni cronice din cauza imobilității.
Bull a înghițit în gol înainte de a vorbi.
– Ați spus că ați reușit să comunicați cu ea. Ce v-a spus?
Psihiatrul l-a privit lung.
– În împrejurări obișnuite, nu v-aș fi arătat, dar dumneavoastră sunteți polițiști, și eu cred că femeia aceasta a fost victima unui delict. Cred că ar trebui să vedeți asta.
Medicul a acționat manual un mecanism care a ridicat jaluzelele ce nu lăsau lumina să pătrundă în camera capitonată cu plută, apoi a pus raza unei lanterne pe pacientă. Floricelele albe ale halatului său au scânteiat în lumina puternică.
