Dupree o privea pe Amaia. Alunecase în somn pe nesimțite. Vorbea, iar după o secundă s-a ghemuit lângă perete, sub fereastră și a adormit pe loc. Atât de repede, încât Dupree s-a întrebat în ce măsură era trează atunci când vorbea, sau dacă nu cumva era vorba despre un episod de somnambulism, provocat de stres și oboseală. Lumina lanternei reflectată din podea îi desena pe chip niște umbre sinistre, întruchipare, era convins, a întunericului care-i bântuia visele. Acul din carul cu fân, o ființă capabilă să raționeze cu cea mai mare logică din lume și, în
același timp, la fel de sensibilă la domeniul invizibilului precum prințișorul din poveste. Analiza lumea din două direcții care își disputau mereu întâietatea în interiorul ei. Dupree și-a vârât mâna sub tricou, până la cicatricea de pe piept și a numărat fiecare margine aspră a rănii. Cinci. Fusese sincer: nu-și amintea de noaptea aceea ca de noaptea morții părinților săi, ci ca de noaptea lui Samedi.
Noaptea care a învăluit orașul în haos. S-a uitat la tânăra adormită, temându-se și dorindu-și, totodată, să vină momentul în care avea să o ducă la limită. Când Baronul Samedi avea să revină pentru a-și reclama împărăția de anarhie și moarte peste oraș.
41. Inimă sălbatică
Elizondo
Lui Ignacio Aldecoa nu-i plăcea satul Elizondo. Soția lui, Joxepi, spunea că, de fapt, de cât umblase prin păduri, el ajunsese să fie la fel de hirsut ca oile și câinii lui. Le spunea prietenelor ei că pentru Ignacio o plimbare prin Elizondo era similar cu a da ture într-o roată de bâlci, iar când ajungea acasă, era la fel de amețit și de dezorientat, de parcă tocmai ar fi coborât dintr-una. Lui Ignacio nu-i păsa, știa că soția lui îl iubește, că îi respecta singurătatea și tăcerile și că își vedea fericită de creșterea copiilor, în casa aceea de pe deal, despre care toate surorile lui i-au spus că e imposibil ca o femeie să accepte să se mute acolo.
Dar pentru liniștea lor, Ignacio știa că trebuie, măcar o dată pe săptămână, să
meargă împreună cu soția la Elizondo. Să bea o cafea, să ia o gustare într-o patiserie, să facă mici cumpărături, să se uite la vitrine… Se opriseră de ceva vreme pe strada Santiago, în fața bisericii. Soția lui povestea cu Engrasi, o prietenă din copilărie. Fără să fie atent la conversația celor două femei, Ignacio dădea din cap din când în când, în timp ce urmărea cum se juca nepoata lui Engrasi. Era o fetiță slabă și înaltă, să tot fi avut zece–doisprezece ani. Sărea într-un șotron imaginar, folosindu-se de liniile de demarcație dintre pavelele de pe trotuarul udat de ploaia căzută după-amiază. Din când în când, își înălța capul, se uita la mătușa ei, apoi își vedea mai departe de jocul ei tăcut și solitar.
Lui Ignacio îi plăcea Amaia. Nu-i prea plăceau copiii, în afară de ai lui. I se păreau zgomotoși, neastâmpărați și pretențioși. Însă fetița aceea era altfel. I-a spus odată lui Joxepi, iar ea a comentat: „A suferit mult, biata de ea. Mama ei e dusă cu capul și chiar dacă mai are două fete, pe asta o respinge, în mod inexplicabil, de când s-a născut“.
Ignacio știa despre ce era vorba, crescuse într-o casă la munte. În creierul munților, printre animale, se mai întâmpla ca o mamă să-și respingă copilul, aparent fără motiv, îl lăsa să moară de foame, de frig sau de inimă rea. Și făcea toate astea, cruzimea ei fiind cu atât mai mare cu cât pe ceilalți copii și-i iubea nespus. El mai știa și că a reuși să crești un asemenea copil respins de mamă
presupunea o muncă titanică, uneori încununată de succes, dar în cele mai multe cazuri totul se sfârșea cu moartea micuțului, care, simțindu-se respins, părea să-și asume faptul că destinul său era să moară.
Ignacio mai știa că-i plăcea Amaia pentru că semăna oarecum cu el. Liniștită și tăcută, saluta cu timiditate, apoi se retrăgea ca să se joace în tăcere, orbitând în jurul mătușii ei. Nici fetiței nu-i plăcea Elizondo. Se mișca printre mașini ca o sălbăticiune, oprindu-se pentru a ciuli urechile, dându-i impresia lui Ignacio că
inima ei bătea din tresărire în tresărire.
Fetița sărea în căsuțele unui șotron imaginar. Respirația ei forma mici norișori de abur, care însoțeau tăcutele și calculatele ei salturi. Pe asfaltul ud s-au reflectat luminile galbene ale unei mașini ce se deplasa cu viteză mică. Ignacio și-a ridicat ochii spre cer. Se înserase și aproape că nu băgase de seamă din cauza lămpilor stradale aprinse de destul de mult timp. S-a uitat la ceas și văzând cât era ora, și-a dat seama din nou ce influență dezastruoasă avea iluminatul public din Elizondo asupra percepției lui temporale. A privit-o din nou pe fetiță, scăldată
acum în lumina portocalie a reflectoarelor de la biserică, și imediat a simțit un semnal de alarmă. La început nu a știut exact de unde venea, însă pentru că nu degeaba ieșea zilnic la pășune cu oile, care pentru animalele de pradă erau ceea ce sunt aperitivele gratis pentru cei care se strecoară neinvitați, își dezvoltase un instinct de apărare și protecție în care avea încredere întotdeauna. Fără să le spună nimic femeilor, a făcut un pas în spate și s-a întors, pentru a o putea vedea mai bine pe fetiță. În următoarele cinci minute nu s-a întâmplat nimic important.
Ceea ce era de așteptat la o asemenea oră; tot mai puțini oameni pe stradă, tot mai multe mașini ale celor care se întorceau acasă pe autostradă, senzația că
odată cu dispariția luminii naturale scădea și temperatura. Fetița săltând în șotronul ei invizibil.
Engrasi și Joxepi continuau să discute cu însuflețire. La un moment dat, Ignacio a auzit-o pe soția lui cerându-i părerea despre ceva: „Nu-i așa, Ignacio?“ El a dat mecanic din cap în semn că da, fără să-și ia ochii de la fetiță. O mașină s-a oprit lângă trotuar. Picăturile de apă de pe capotă păreau mici bășicuțe provocate de nenumărate arsuri. Lumina portocalie a lămpilor stradale dădea mașinii un luciu de chihlimbar. Recunoscuse dintr-o privire mașina cu număr franțuzesc, care mai trecuse o dată, lent, cu câteva minute în urmă. În aceeași noapte, în timp ce se foia în pat fără să poată dormi, a ajuns să fie aproape sigur că atunci nu a văzut mașina a doua oară, ci a treia, că fusese surprins de viteza mică cu care circula acea mașină cu geamuri fumurii.
Amaia și-a întrerupt jocul. Instinctul ei de sălbăticiune a făcut-o să se retragă un pas și să-și vâre mâinile în buzunarele hainei. „Fetiță deșteaptă“, și-a zis Ignacio, concentrându-și atenția asupra mașinii. Apropierea frontierei îi oferise de-a lungul vieții atât lucruri bune, cât și rele. În general, relațiile lui cu vecinii de peste graniță erau excelente. Cei care, la fel ca el, se născuseră la câțiva metri de hotar știau cât de abstracte erau conceptele despre frontiere. Timp de secole, bărbații și femeile din cele două părți conviețuiseră, împărtășiseră prietenie, iubiri, limbă, contrabandă, comerț ilicit, schimb de oi și de cai, încălcând mereu normele vamale impuse de frontierele oficiale. Însă una erau francezii și alta turiștii francezi. Diferența la cursul valutar dintre franc și peseta îi făcea să treacă
granița pentru a face plinul la mașină, ca să cumpere țigări, alcool, mâncare sau pur și simplu ca să se distreze, așa că prin sat începuseră să apară tot mai mulți turiști francezi, uneori atât de amețiți încât nu mai știau drumul către casă.
„Niște francezi rătăciți căutând drumul spre graniță“, i-a spus logica. „Stai să
vedem…“, i-a spus instinctul. Logica îi spunea că geamul de pe partea șoferului va coborî împiedicat, pe măsură ce un om din mașină avea să acționeze manivela, pentru ca apoi să apară chipul unui turist francez buimac, jinduind după drumul spre graniță. Dar nu s-a întâmplat deloc așa, s-a deschis portiera din spate. Ignacio a făcut un pas spre stradă, ajungând în spatele soției lui. O mână
albă, de femeie, a apărut la capătul unei mâneci vaporoase și i-a făcut semn fetiței să se apropie. Gestul ei era seducător și fermecător, ca al unei balerine într-o coregrafie clasică. Mâna aceea fină și albă a unduit în aer ca un șarpe.
Amaia s-a îndreptat spre mașină, în timp ce Ignacio a rupt-o la fugă spre ea.
Engrasi și Joxepi și-au întrerupt discuția, surprinse de reacția neașteptată a lui Ignacio, care se afla între ele și fetiță, împiedicându-le să vadă bine mașina. Mai târziu, rememorând întreaga scenă, lui Ignacio avea să i se pară că întreaga scenă
s-a derulat foarte repede și foarte lent, cu repeziciune și extrem de încet, ca în vis. Așa a strigat-o pe fetiță și tot ca în vis vocea lui nu a scos altceva în afară de un soi de suspin, ca și cum cineva și-ar fi dat ultima suflare.
Însă fetița cu inimă de sălbăticiune învățase să fie mereu cu urechile ciulite.
Amaia a întors capul și privirea ei a dat peste chipul îngrijorat al păstorului. A încremenit. Gâfâia împietrită de prezența amenințării și de gesturile incantatorii care o chemau în mașină. Ignacio era tot mai aproape de trotuarul imens, sau cel puțin așa i s-a părut atunci. Trebuia să se grăbească pentru că între el și fetiță era aceeași distanță ca între fetiță și mașină. Amaia continua să stea nemișcată, hipnotizată de mâna albă de vrăjitoare care o chema la ea. Ignacio a auzit în spatele său strigătele alarmate ale lui Engrasi și Joxepi, care acum vedeau bine
mașina. Mai avea puțin și ajungea. A întins o mână și a atins părul Amaiei, lung până la gluga paltonului. Aproape în același timp, un picior încălțat cu o gheată
cu toc și acoperit de un pantalon închis la culoare a apărut din partea din spate a mașinii și a atins bordura. Femeia cu mâna albă își pusese gluga hainei, lăsând la vedere mai multe șuvițe de păr negru, lucind întunecat, încadrând locul unde trebuia să-i fie fața. În mintea lui Ignacio, culoarea și textura acelui păr, pe care nu apucase să-l atingă, aveau să i se întipărească în minte pentru totdeauna, și pentru el părul acela avea să rămână mereu drept păr de lup. Mâna albă a șerpuit din nou prin aer, apoi a prins-o pe Amaia de braț și a tras-o spre mașină. Ignacio nu a stat pe gânduri. A înconjurat cu brațele talia fetiței și a smucit-o spre el.
Amaia a simțit cum picioarele i s-au ridicat în aer și s-a trezit plutind deasupra trotuarului. Mâna albă care o strângea de braț a coborât pe materialul paltonului scoțând un scârțâit insuportabil, iar unghiile au continuat să apese chiar și atunci când au ajuns la palma fetiței, lăsându-i o urmă roșiatică, în timp ce Ignacio, după încă o smucitură, a reușit să o smulgă pe fetiță din ghearele femeii.
Apoi totul s-a petrecut foarte repede. Femeia a dispărut în interiorul mașinii.
Portiera s-a închis. Mașina a accelerat și s-a pierdut în zare. Engrasi și Joxepi au ajuns lângă ei. Ignacio a tras adânc aer în piept. Cum o ținea strâns în brațe, simțea bătăile înnebunite ale micuței inimi de sălbăticiune. A lăsat-o jos, dar nu i-a dat drumul din îmbrățișare. A făcut un pas în spate numai atunci când Engrasi și Joxepi s-au repezit asupra ei. Nu mai conteneau cu mulțumiri și laude aduse Domnului și cu îmbrățișări date fetiței, în timp ce îi puneau întrebări. Engrasi a scos un țipăt. Fetița sângera. Ignacio s-a aplecat și a apucat mâna fetiței. Urmele de pe haină erau vizibile, ca și cum în loc de unghii ar fi zgâriat-o cu colții unei furculițe. Pe dosul palmei, dârele sângerii pe care le văzuse deja erau marcate de fâșii de piele smulsă, lăsând la vedere carnea ei rozalie și însângerată.
– Nu-i nimic, a șoptit Amaia, uitându-se pe rând la fiecare, nu mă doare aproape deloc.
Însă Ignacio era greu de înșelat, a simțit în vocea ei o urmă de panică pe care Amaia încerca să o ascundă pentru a-i liniști. A simțit că i se rupe inima de milă
pentru fetița aceea. „Nu mă doare aproape deloc“, s-a gândit, în timp ce răsufla, deși se simțea tare departe de a fi ușurat. Ar fi trebuit să fie, până la urmă, soția lui și mătușa fetiței repetau încontinuu că o salvase și poate că ar fi fost de acord cu ele, dacă nu ar fi apucat să vadă ochii acelei femei. Nu exista în ei nici cea mai mică urmă de ură, resentiment sau nebunie. Când a privit-o, hotărât să nu o scape din brațe pe fetiță, femeia a zâmbit, amuzată, arătându-și dinții mici,
stricați și ascuțiți, ca ai unui copil căruia încă nu i s-au schimbat dinții, sau ca ai unui șobolan. A țintuit-o cu privirea până când femeia a închis portiera, iar ceea ce l-a fascinat a fost că nu a văzut la ea nici un semn de supărare sau de înfrângere. Femeia aceea era un lup și avea să revină.
42. Bazagrá
New Orleans, Louisiana
Marți, 30 august 2005, ora 05.00
