– Gaueko, a șoptit în întuneric.
Cuvântul vechi și amenințător, rostit în limba bască, atât de departe de Baztán, a adus după el multe alte cuvinte, unele întunecate și perfide, altele dragi și tămăduitoare ca o îmbrățișare.
Șirul gândurilor i-a fost întrerupt de vocea lui Dupree, care se întorsese în cameră.
– Vă simțiți mai bine?
Ea a oftat rușinată.
– Îmi pare rău, a fost o imprudență, nu mi-am dat seama.
– Nu vă faceți griji, numai că apa aia e plină de bacterii. Mizeriei din canalizările înfundate i se adaugă noroiul din lacurile de acumulare, adică un amalgam de plante moarte, microorganisme în descompunere și tot soiul de larve. Dacă aveți vreo rană, trebuie să o curățați bine, altfel se va infecta cu siguranță.
– Nu mă refeream la apă, a spus ea, încercând să zâmbească, în ciuda tristeții de pe chip.
Dupree a făcut semn că a înțeles, nici el nu voia să discute despre apă, dar Amaia îi bloca mereu accesul la ea. Era una dintre cele mai complicate persoane pe care le cunoscuse în viața lui. A încercat să fie cât mai direct.
– Părinții mei au murit în timpul uraganului Betsy. Tata era medic; mama, asistentă. S-au dus să asiste la o naștere și furtuna i-a prins în Gran Isle. I-au găsit după o săptămână, în mașină, morți.
– Îmi pare rău, a spus Amaia scrutându-l cu privirea pe Dupree. Înseamnă că
uraganul vă răscolește niște amintiri cumplite.
– Eram foarte mic, aproape toate amintirile mele cu ei sunt pe baza fotografiilor.
M-a crescut Nana, verișoara tatălui meu.
– Aveți frați?
Dupree și-a ferit privirea.
– Am o soră. Dar dumneavoastră? a întrebat el, mult prea repede, un detaliu care nu i-a scăpat Amaiei și a înțeles că Dupree prefera să nu mai vorbească despre familia lui.
– Am două surori, mai mari decât mine. Dar nu prea ținem legătura. Pe mine m-a crescut o mătușă.
Dupree s-a uitat lung la ea, abținându-se cu greu să nu-i pună alte întrebări. Două
surori cu care nu ține legătura, ajunsă la doisprezece ani la școală în Statele Unite, plus un tată la înmormântarea căruia nu s-a dus.
– Am văzut că v-ați rugat pentru bărbatul acela. Ați făcut foarte bine.
Ea l-a cercetat cu privirea cinci, șase, zece secunde. De parcă nu ar fi înțeles ce a spus, sau, dimpotrivă, ar analiza în profunzime consecințele spuselor lui. Apoi și-a lăsat privirea în jos și timp de încă zece secunde a privit fix la raza lanternei.
Așa că atunci când a vorbit din nou, vocea ei aproape că i-a surprins pe amândoi.
– Când eram mică, spuneam „Tatăl nostru“. Știți rugăciunea?
– Da, sunt catolic. Nu practicant, dar sunt catolic.
Ea a continuat să vorbească, iar Dupree și-a dat seama că nu-l auzise, întrebarea ei nu aștepta un răspuns, făcea parte dintr-un discurs sau dintr-un raționament.
Dupree s-a uitat atent la atitudinea ei. Cu spatele sprijinit de perete, cu genunchii ușor ridicați, privea în jos, concentrată la cerculețul de lumină strălucitoare pe care raza lanternei îl proiecta pe podea. Vorbea rar, cu o voce extrem de joasă și mai ascuțită decât de obicei.
– Mă rugam noapte de noapte, în toate nopțile. Repetam fiecare strofă, dar mai ales prima: „Tatăl nostru, Tatăl nostru…“ Dar nu mă rugam la Dumnezeu, ci la
tata. El dormea în camera alăturată, dar nu mi-a auzit niciodată rugăciunile.
A făcut o pauză. A zâmbit ușor.
– Nu mi-am dat seama niciodată, în toți anii ăștia, însă astăzi am știut, brusc, atunci când m-am rugat pentru sufletul acelui om.
Dupree o privea fascinat. Sute de întrebări îi veneau în minte, iar el se străduia să
le alunge, în timp ce instinctul său analitic îi spunea să ia notițe; de ce se temea, dacă tatăl ei era în camera de alături? Se ruga de tatăl ei? Își alesese cuvintele cu multă atenție și fiecare gest, fiecare sunet au făcut ca mărturisirea ei să aibă
profunzimea unei revelații și cu fiecare cuvânt care-l izbea, era tot mai conștient că nu se înșelase deloc în privința ei și că, totodată, femeia aceea era o enigmă în sine.
– Îl chemam pe tatăl meu, eram ca orașul acesta țipând după ajutor de pe acoperișuri, a spus. Dupree și-a dat seama că Amaia reacționa la propriile mărturisiri ca și cum adevărul i s-ar fi revelat și ei pe măsură ce vorbea. Crezi că
faci parte dintr-o familie și te rogi cu convingerea că tatăl tău te aude, dar a trebuit să mor pentru a mă auzi; am așteptat și am tot așteptat, până când a trebuit să mă scoată dintr-un mormânt.
A ridicat ochii spre Dupree, iar el a implorat-o din priviri să nu se oprească, să
nu devină dintr-odată conștientă, văzându-l, de cât de multe îi destăinuia.
– Ani în șir am crezut că din iubire m-a scos din acel loc în care zăceam, dar de fapt l-a împins ceea ce-l împinsese și până atunci: rușinea. Rușinea l-a făcut să
nu-mi dea atenție și tot rușinea l-a făcut să mă scoată de acolo, numai de ochii lumii. Numai pentru că, dacă nu ar fi făcut-o, ar fi fost și mai rău. Eu sunt ca orașul acesta, iar atunci când el m-a salvat, de fapt pe sine s-a salvat de la rușine.
