În timpul nopții și al dimineții au fost raportate spărturi în diguri în cel puțin cincisprezece locuri, iar avertizările și zvonurile au continuat pe parcursul întregii zile. Unele dintre străzile pe care circulaseră în miezul zilei, acum erau complet inundate, iar nivelul apei continua să crească.
În jur de șase și jumătate seara au reușit să o treacă pe Oceanetta într-o barcă a poliției statale din Louisiana, cu care s-au întâlnit la jumătatea drumului și care ducea la spitalul Charity câțiva răniți. Imediat ce s-a văzut în cealaltă barcă, Oceanetta a început să împartă din punga ei sticluțe cu apă și batoane de ciocolată. Nepotul ei a urmărit-o clătinând din cap, mândru de ea, dar și îngrijorat în același timp, știind foarte bine că nu-i va mai rămâne nimic în pungă
până să ajungă la spital. Pe când bărcile se îndreptau în direcții diferite, Oceanetta s-a întors și, în timp ce le făcea semn cu mâna, și-a amintit de ce îi suna cunoscut numele de familie Dupree. Înspăimântată de-a dreptul, a căscat larg gura și ochii și și-a strigat nepotul cât de tare a putut, iar acesta, în ciuda zgomotului motorului, a părut că a auzit-o. Bill Charbou s-a întors ca să se uite încă o dată la ea și i-a trimis bezele. Oceanetta a strâns pumnul ridicat în aer, de parcă ar fi prins din zbor toată dragostea nepotului ei, apoi, copleșită, și l-a dus la inimă; sperând să se facă înțeleasă, a mimat din buze un cuvânt. Chiar dacă
bărcile se îndepărtau în viteză una de cealaltă, a avut impresia că pe chipul iubit al nepotului ei apăruse o sclipire de alertă. S-a rugat să fi fost așa.
Au continuat să fie pregătiți pentru orice atenționare privind focuri de armă
sporadice. Au fost destul de multe, în marea lor majoritate veneau din partea celor izolați pe acoperișuri și care încercau astfel să ceară ajutor. Dupree a decis că era cazul să caute un loc unde să se odihnească în toate acele ore de așteptare care urmau. Să tot dea ture cu barca, în bătaia soarelui și la întâmplare nu însemna altceva decât să consume un combustibil care brusc devenise extrem de prețios și să piardă tot mai mult din moralul de care aveau atâta nevoie pentru orele care urmau să vină. Navigând în voia sorții, așteptând în bătaia soarelui, nu făceau altceva decât să-și risipească forțele de care aveau nevoie pe viitor și, mai ales, își pierdeau treptat din convingere. Imaginile cu casele distruse, cu mașinile plutind duse de ape, cu oamenii urcați pe acoperișuri, cerând ajutor, îi făceau să-și piardă busola, motivul pentru care se aflau acolo. Amaia, ca și cum ar fi încărcat baterie după baterie, acumula frustrare după frustrare. Tot la câteva minute verifica dacă are semnal la telefonul mobil, dar degeaba. Mânați de ideea că poate vor avea semnal în alte zone, s-au îndreptat mai întâi spre nord, apoi spre est, pentru ca, până la urmă, să se întoarcă de unde porniseră, fără să fi reușit să aibă parte de semnalul atât de prețios. Stațiile radio continuau să
funcționeze, aveau baterii de rezervă pentru câteva zile, dar undele scurte folosite de poliție și de echipajele de urgență băteau la prea mică distanță, iar faptul că navigau printre clădiri îngreuna și mai mult comunicarea și, în plus,
uneori apelurile pompierilor, jandarmeriei, poliției, pazei de coastă și cele maritime făceau imposibilă orice comunicare ce ieșea din sfera celor de urgență.
Johnson avea la el un laptop cu un acumulator de rezervă. După ce Amaia a renunțat să mai încerce să-i contacteze telefonic sau prin stație pe cei de la American Insurance Association, l-a rugat pe Johnson să verifice dacă serviciile de e-mail funcționau.
– Teoretic, ar trebui să funcționeze, internetul e prin satelit; dar, firește, dacă
amplificatoarele de semnal de pe pământ sunt stricate, s-ar putea ca e-mailurile să nu plece. Internetul merge foarte prost, dar sunt zone în care pare să
funcționeze mai bine. Scrieți-l și trimiteți-l, el va fi trimis când intrăm într-o zonă cu internet bun. Însă nu vă pot garanta că vom avea și norocul de a primi răspunsul.
Amaia a tastat un mesaj pentru șeful de la resurse umane al asociației. I l-a arătat lui Dupree ca să-l citească, înainte de a-l trimite. Cerea informații despre accesul inspectorilor de asigurări la datele despre un asigurat, apoi despre munca specifică a inspectorilor și dacă inspectorii se deplasau în zonele lovite de catastrofe naturale. O interesau cei care aveau vârsta cuprinsă între cincizeci și șaizeci de ani și aveau trei copii. După ce a scris mesajul, s-a uitat din nou în jur, dezolată. Însă ceea ce l-a făcut pe Dupree să ia o decizie a fost starea de nervozitate a lui Charbou. De când mătușa lui trecuse în barca poliției, privea în depărtare și răspundea monosilabic la comentariile celorlalți. Au trecut cu barca pe lângă cadavrul unei pisici albe. Cineva îi împodobise gâtul cu o curelușă
albastră. După toate cele văzute în ziua aceea, ruina atotstăpânitoare, distrugerea, membrii familiei Sabine morți în salonul lor, cu picioarele îndreptate spre Mississippi, vederea acelei pisici albe a pus capac răbdării sale. A pufnit puternic și li s-a adresat tuturor.
– N-o să-l prindem, e imposibil, a conchis. Ne-a luat ore întregi ca să ajungem din Jefferson până aici, o distanță pe care în mod normal o parcurgi în cincisprezece minute. Compozitorul se poate afla acum în Lakeview sau în Kenner. În cât timp o să ajungem până acolo? Jumătate dintre străzile pe care se putea circula azi-dimineață, acum sunt sub ape, asta fără să mai punem la socoteală copacii prăbușiți, cablurile de curent, mașinile purtate de valuri sau molozul de sub ape.
Dupree a vorbit fără să ridice tonul, doar s-a aplecat puțin, obligându-i pe ceilalți să facă la fel, pentru ca vorbele sale să nu fie acoperite de zgomotul motorului bărcii.
– Probabil compozitorul are aceleași probleme ca noi. Ar trebui să aibă la îndemână o barcă, ceea ce mi se pare puțin probabil. Când a ajuns în Jefferson, încă se mai putea merge prin apă și sunt aproape sigur că așa a și făcut.
Circumstanțele s-au schimbat pentru toți. Cred că-și va alege victimele dintre cele aflate cât mai aproape de o zonă din care să poată fugi repede, nu poate risca să se trezească pe cap cu o echipă de salvare, în timp ce ucide. Ce credeți? a întrebat, întorcându-se spre Johnson, care întinsese o hartă în mijlocul ambarcațiunii.
– Sunt de acord că situația ne-a depășit și că l-a depășit și pe el. Dacă a avut un plan, va trebui să-l regândească, oricât de greu i-ar veni, pentru că asta presupune o mare problemă; nu contează în ce parte a orașului locuiesc nefericiții care au supraviețuit uraganului, important este ca ei să corespundă
modelului său. Și oricât de multe familii din Kenner ar corespunde modelului său, nu va merge până acolo. În acest moment, orașul este un bufet suedez.
Instinctul de autoapărare îți dictează să stai cât mai aproape de locul în care ți se poate acorda ajutor; oricât de mult și-ar dori să ucidă, trebuie, totuși, să se supună acelorași condiții ca și noi. Și să nu uităm că e rănit. A plimbat degetul pe hartă, arătând diverse zone. Cred că se va opri în French Quarter, în Frenchemen, la limită cu Tremé, aproape de strada Canal, Magazine sau de piața Jackson. Se va folosi de aceste locuri ca punct de plecare și de întoarcere. Are nevoie de un loc bun în care să rămână, iar dacă nu-l are deja, trebuie să și-l caute, cum facem și noi.
– Nu știu, a zis Charbou. Ăsta e un haos total, nu există curent electric, nici apă, în curând nu o să mai găsim nici carburant. După lăsarea nopții, vom fi ca în epoca de piatră. Cred că ar trebui să salvăm oameni, în loc să așteptăm cu brațele-n sân să fim înștiințați de noi împușcături.
Dupree se temuse de asta toată ziua; observase privirile furioase ale polițistului când treceau prin dreptul caselor, când vedeau bunurile locuitorilor duse de apa murdară. Observase cum a strâns din maxilare la vederea câtorva femei cu bebelușii lor în brațe, cocoțate pe podul de pe șoseaua interstatală și strigând după cineva care să le salveze de acolo. Îl observase cum fierbea de furie, mai tensionat ca niciodată, oftând deznădăjduit, mai ales după ce Oceanetta fusese luată de barca poliției.
Bull a fost cel care i-a răspuns colegului său.
– Știai foarte bine ce misiune avem, este important ceea ce facem. Sunt alți oameni care se ocupă cu salvarea, în curând vor primi ajutor.
Charbou s-a întors spre Bull și a spus, ridicând vocea:
– Ah, da? Și unde sunt? Eu nu aud altceva decât oameni țipând, strigând după
ajutor, un ajutor care nu mai vine, în timp ce noi suntem chiar aici. Nu de asta m-am făcut eu polițist.
Ultimele lui cuvinte au răsunat cu greutatea unei sentințe.
Amaia stătea în fața lui și rămăsese tăcută. S-a aplecat ușor în față, a întins o mână și l-a atins pe Charbou. Pielea lui perlată de transpirație strălucea fermă și întunecată, în contrast cu paloarea ei.
A lăsat impresia că simpla atingere umană l-a dezarmat pe loc. Palmele strânse pumn s-au deschis pentru a primi mângâierea, maxilarele încleștate i s-au relaxat. Dupree a fost convins că avea să spună ceva, însă vocea i-a fost acoperită de briză; a tras câteva guri de aer și a rămas tăcut, cu ochii larg deschiși.
Amaia i-a vorbit pe un ton ferm.
– Nu poți să treci prin toate astea, nu poți supraviețui unui uragan numai pentru ca un asasin să-ți ia dreptul de a trăi, un drept câștigat prin faptul că ai luptat și ai rezistat. Cei care au supraviețuit astăzi sunt copiii furtunii. Dacă ea nu i-a ucis, atunci nimeni și nimic nu are dreptul să o facă. Nu putem să-i permitem compozitorului să facă din lupta pentru supraviețuire a acestor familii parcul său tematic despre Armagedon.
Dupree a încuviințat, știind că Amaia ieșise câștigătoare și sigur că nu prin ceea ce-i spusese. Era un fapt neîndoielnic, studiat în cele mai diverse perimetre de supraviețuire umană, de la câmpurile de luptă până la taberele de refugiați, de la infirmeriile militare până la incubatoarele cu nou-născuți din spitale; când motivele nu mai sunt îndeajuns, când misiunile nu mai au sens, când oboseala pune stăpânire pe trupuri și pe suflete, când a continua sau nu încetează să mai fie o alegere, atunci nu există forță mai copleșitoare decât puterea atingerii umane.
Conform orei oficiale, soarele apunea peste oraș la 19.24. Însă, în ultima jumătate de oră, lumina s-a deplasat rapid spre vest, colorând cerul în roz și indigo, oferindu-le un apus atât de minunat și de nepotrivit încât nu aveau să-l mai uite vreodată. Prevestirea lui Charbou căpăta tot mai multă formă: orașul muzicii se întorcea la epoca de piatră, pe măsură ce lumina se stingea la orizont.
Trebuiau să găsească urgent un loc unde să-și petreacă noaptea. Majoritatea indicatoarelor cu numele străzilor dispăruseră și chiar dacă planul inițial fusese să ajungă pe strada Florida, până la urmă au ales o stradă care putea fi la fel de bine Dorgenois sau Rocheblave. Bull conducea barca și a apăsat claxonul.
Sunetul s-a pierdut în noapte în timp ce se apropiau de o casă cu etaj, cu parterul inundat. Părea o casă rezistentă și se puteau strecura cu ușurință prin ferestrele de la etaj. Totuși, pentru mai multă siguranță, au dat ocol casei, luminând-o din lateral cu lanternele în căutarea unui semn de viață. Bull tocmai întorcea barca, când a venit avertizarea lui Johnson:
– Acolo, am văzut ceva. Cred că e cineva.
Bull a îndreptat barca și a condus-o spre locul arătat de Johnson, în timp ce toți ceilalți își țineau lanternele îndreptate într-acolo.
Ușa din spate de la parter era întredeschisă, nu mult, dar suficient încât să se vadă o mână ținând strâns tăblia.
