– Nu. Mătușa mea știe deja. Dar…
– Ce?
– Ați putea să-i transmiteți un mesaj inspectoarei Gertha Schneider? E o polițistă
germană, a făcut parte din grupul Europol. Spuneți-i că firea de muntean se ține tare. O să înțeleagă.
PARTEA A DOUA
„Ceea ce omida numește sfârșit, oamenii numesc fluture.“
Lao Zi
Luni, 29 august 2005, după-amiază, uraganul Katrina s-a îndreptat spre interiorul Statelor Unite, pierzând din forță. A devastat zona de coastă, dar, până la urmă, a trecut la est de New Orleans și astfel a fost evitată distrugerea totală a orașului.
Aceasta este povestea a ceea ce s-a întâmplat după.
38. După uragan
New Orleans, Louisiana
Luni, 29 august 2005
Plecarea de la remiza pompierilor a avut asupra lor impactul unei aterizări pe o altă planetă. Brusc, au rămas în urmă toate apelurile disperate primite la urgențe, imaginile neclare transmise de camerele video instalate pe străzi, buletinele meteo, informațiile trimise de echipajele de poliție, veștile primite de la cei direct afectați de uragan. Adevărul este că nimic nu i-ar fi putut pregăti mai bine pentru ceea ce era afară, decât relatările oamenilor care trăiseră pe viu momente de groază și de disperare.
Așezat într-o parte a bărcii, Dupree îi observa pe rând pe membrii echipei sale.
Fusese sigur, încă înainte de plecarea de la bază, că atenția lui avea să se concentreze pe Amaia. Era conștient de riscul pe care și-l asumase luând cu ei o agentă într-o asemenea stare sufletească. Nu încăpea nici o îndoială că atunci când Wilson și Verdon i-au permis să utilizeze informația cât mai favorabil pentru desfășurarea investigației, se refereau la îndepărtarea ei din echipă, nu la goana pe urmele unui asasin, într-un teritoriu plin de pericole, cu o agentă în doliu. Însă ceva îi spunea că Amaia funcționa foarte bine așa. Atunci, în preajma acelei case fără acoperiș, când el a vrut să o trimită la Quantico, ea l-a întrebat:
„De ce eu?“ Se dezvinovățise invocând importanța de a vedea indivizii ca pe niște instrumente necesare investigației, pe investigatori ca făcând parte dintr-un angrenaj, ceva pur și simplu necesar pentru a-și îndeplini misiunea. O mințise.
Amaia era un copoi. Una dintre acele ființe dotate de la natură cu capacitatea de a discerne urmele bune de cele false. Un privilegiu îndoielnic, cu siguranță, asimilat după o vizită în infernul personal. Era temperamentală și încrezută, ca orice alt polițist care ajunge faimos înainte de a împlini douăzeci și cinci de ani; dar în același timp, mai era și atât de calculată, nu se lăsa copleșită de durere, încât Dupree se vedea obligat să se întrebe dacă nu cumva era vorba despre un mecanism de apărare comun tuturor oamenilor, sau dacă avea cu adevărat un har despre care nu avea habar de unde-i vine. A doua variantă ar transforma-o într-
un om excepțional. O ființă rară, care, dacă totul se derula după așteptări, avea să
fie pusă curând la încercare.
Totuși, cu adevărat îngrijorat era pentru polițiștii din New Orleans.
Amaia și Johnson abia dacă au schimbat câteva cuvinte pe toată durata drumului.
Erau afectați, fără îndoială, dar mai ales înțelegători față de reacțiile lui Bull și Charbou, ca și cum ar fi înțeles că stupefacția lor era nimic în comparație cu ceea ce trebuia să simtă ei văzându-și orașul distrus. După primele minute de la plecare, polițiștii din New Orleans încetaseră să mai scoată exclamații. După ce au ajuns pe autostrada interstatală 10, au schimbat mașina de teren cu o barcă cu motor. Prăpădul era atât de mare încât s-au cufundat repede într-un mutism ce prezenta toate simptomele stării de șoc: cuvinte îngăimate, neduse până la capăt, ochii rotiți neîncetat în toate părțile, paloarea, gesturile reținute.
Clădirea de la numărul 428, de pe strada Maine, era singura cu etaj. Cu siguranță
nu arătase mult mai bine nici înainte de uragan. Din fericire, camerele de locuit se aflau la etaj, ca și cum constructorul ar fi gândit întreg parterul pentru magazine, numai că, în ultima clipă, a renunțat și a turnat peste tot ziduri de beton. La camerele de la etaj se ajungea cu ajutorul unei pasarele exterioare, care le lega între ele și pe care dădeau ușile camerelor. După ce au trecut de intersecția străzii 90 cu Maine, au oprit ambarcațiunea pentru ca zgomotul motorului să nu atragă atenția; se bazau pe faptul că barca prinsese destulă viteză
încât să-i ducă din inerție până la destinație. Însă barca a fost imediat împinsă de curenți în direcția nord. S-au privit surprinși și au început să vâslească pentru a se apropia de clădire. Apa ajunsese la acoperișul celor mai multe case de pe stradă și le acoperise cu totul pe cele mai scunde, la care se mai vedea numai vârful acoperișului. Curenții veneau dinspre River Road; apa râului, plină de nămol, pusese stăpânire pe drumul care-i purta numele, provocând mici vârtejuri acolo unde strada se întâlnea cu apele ieșite din matcă. Era imposibil să nu te gândești la câte familii din zonă se luptau cu nămolul acela maroniu, care încă
mai păstra izul său mineral, dar care urma să duhnească tot mai tare, pe măsură
ce căldura avea să crească.
Însă atunci când au oprit motorul, și-au dat seama, întâi de toate, de liniștea din jur, sau, mai degrabă, de un soi de nouă ordine a sunetelor, de felul în care undele se propagau pe suprafața apei, de dispariția reperelor vizuale, dar și auditive. Cât a durat drumul, își ridicaseră din când în când capetele, alarmați de trecerea elicopterelor pazei de coastă, care survolau orașul în toate direcțiile. Și
nimic altceva. Dacă ciuleai urechile, puteai auzi o rumoare îndepărtată, așa cum poți auzi de pe un deal din apropierea unui oraș mare. O rumoare care anunța că
există viață în depărtări, dar, totuși, o rumoare atât de slabă, încât un foșnet, un clipocit al apei sau motorul bărcii o acopereau cu totul, de parcă ar fi fost doar un ecou, un miraj sau o amintire a ceea ce lumea fusese cândva.
Au amarat barca de balustrada scării, care se înclinase periculos spre exterior, iar baza îi era în întregime acoperită de apă, de parcă ar fi fost un debarcader. Amaia a calculat că cel puțin zece trepte erau sub apă.
Protejați de vestele antiglonț, i-au urmat pe Bill și Bull, cei care, mânați de un val neașteptat de energie și uitând de orice precauție, s-au repezit sus pe scară, făcând semne spre stânga pasarelei, acolo unde lipseau câteva bucăți din balustradă și unde trebuia să ajungă. Au trecut prin dreptul a două uși marcate cu spray portocaliu, așa cum aveau și ei în rucsac, reprezentând două mari X-uri, conform sistemului de marcaj de salvare și căutare urbană, stabilit de Agenția Federală de Gestionare a Urgențelor (FEMA).
Bill și Bull au ajuns în dreptul apartamentului și, imediat după ce s-au postat de o parte și de cealaltă a ușii de la intrare, s-au întors întrebători spre Dupree. Pe ușă apărea același X portocaliu. Casa fusese verificată. Cele patru unghiuri ale X-ului indicau, în partea de sus, ziua în care grupul efectuase misiunea de salvare și ora la care plecaseră de la fața locului; în dreapta, starea clădirii; în partea de jos, numărul de vii sau morți din interiorul casei, iar în partea stângă, codul numeric de identificare al grupului care realizase misiunea de salvare.
– Nu a fost nimeni în casă. Structura este șubrezită, recomandă să nu se intre, a șoptit Bull.
Charbou a arătat cu pistolul spre data și ora trecute în partea de sus a X-ului.
29.08 – 12.30 p.m., apoi a arătat spre ceasul său. Înțelegând imediat ce voia să-i comunice Charbou, Dupree s-a uitat la ceasul său.
Era aproape imposibil să nu se fi intersectat cu echipa de salvare, sau ca echipa să nu se afle încă pe aceeași stradă, verificând alte case. A mers înapoi de-a lungul coridorului, uitându-se la X-urile de pe ușile pe lângă care trecuseră; informațiile erau inexacte, însă Johnson a lămurit problema șoptind:
– 3-505 PIR face referire la parașutiștii din divizia 62 de aeropurtate. Sunt convins că vor veni, dar n-au avut cum să ajungă deja.
Dupree și-a reluat locul lângă Bull și i-a făcut semn lui Charbou să verifice ușa următoare. Charbou s-a întors spre ei și le-a transmis din buze că ușa era curată, făcând în același timp un gest elocvent cu mâna.
