– Îmi oferiți acest dans, prințesă?
Zâmbetul i-a dispărut de pe chip în timp ce îngenunchea în fața ei și atingea, nevenindu-i să creadă, urma strălucitoare lăsată de lacrimă pe chipul fetiței lui.
– Ce e, draga mea?
Amaia a continuat să-și strângă buzele, în timp ce-l privea frământată de gânduri intrate pe făgașul fatalității. Și-a trecut brațele în jurul gâtului său și i s-a cuibărit la piept, pentru a nu fi nevoită să-l vadă.
Juan a îmbrățișat-o tulburat.
– Amaia? a spus îngrijorat.
A ridicat-o și a așezat-o pe o masă de inox, ca să ajungă la înălțimea lui. S-a smuls din brațele ei ca să oprească radioul, după care i-a luat mâinile și i le-a sărutat, în timp ce-i spunea:
– Ce-i cu tine, draga mea? Spune-mi.
Valsul nu se mai auzea. A ascultat trosnetele din cuptoare, picuratul constant al acelui robinet în cazanul adânc. Senzația a fost atât de intensă încât aproape a amețit-o, odată cu conștiința inevitabilului.
Buzele i s-au deschis, lăsând să exprime oroarea.
– Aita, a apucat să spună în timp ce plânsul îi gâtuia vocea. Mă sperie, mă face să-mi fie foarte frică. Noaptea, în timp ce tu dormi, vine la patul meu. Disperarea luase acum locul fricii, pe măsură ce își deschidea ochii tot mai mult. Vrea să mă
mănânce, aita! Vrea să mă mănânce și, dacă nu faci ceva, într-una dintre nopți o să mă mănânce…
Juan și-a ferit privirea de ochii imploratori ai fiicei lui și și-a fixat-o într-un punct în gol. În mintea lui aude din nou foșnetul așternutului. Ușorul scârțâit al lemnului sub greutatea mică a soției lui, care străbate încăperea pe întuneric.
Juan, întins pe partea dreaptă, se ridică și se întoarce spre ușă, deschide ochii în beznă, de parcă asta l-ar face să audă mai bine. Dormitorul fetițelor este vizavi de al lor. Rosario nu are de parcurs mai mult de doi metri de la o ușă la alta. Îi aude mișcările, iar uneori chiar și vorbele șoptite pe care nu reușește (nu vrea) să
le înțeleagă. Niciodată nu stă mai mult de un minut, un minut în care el rămâne cu toate simțurile treze, ținându-și respirația în timp ce se roagă ca acel minut să
nu se prelungească. Își dă seama când ea revine. Se întoarce pe o parte și se preface că doarme. Ea se întinde lângă el, iar el, chiar și fără să o atingă, simte că
trupul ei emană frigul din casă și îi aude inima bătându-i nebunește. Gata, a trecut, nu se va mai ridica în noaptea asta. Dar el nu adoarme până când nu e sigur că ea a adormit.
Juan a dat drumul mâinilor fiicei lui, numai pentru o clipă. Cât să pornească
radioul. Un pian melancolic înlocuise valsul.
– Foarte mulți copii au coșmaruri, e normal la vârsta ta, ai multă imaginație și citești foarte mult, iar asta face ca imaginația să o ia razna. Nu-ți face griji, sunt doar niște vise. Nu au cum să-ți facă rău.
Ea a spus, suspicioasă:
– Dar, aita…
– Ai visat, Amaia. Visele nu sunt reale, chiar dacă par, sunt doar niște coșmaruri, există numai în imaginația ta.
A pus-o jos de pe masă. Fetița plângea acum în hohote, cu suspine adânci și cu ochii închiși. Juan a fost sigur că îi ținea așa pentru a nu fi nevoită să-l vadă. El și-a fixat din nou privirea pe punctul acela de pe perete, și de data aceasta a făcut-o de rușine. Regretând amarnic, fără a fi în stare să se uite în ochii ei, s-a aplecat și a sărutat-o pe cap, spunându-i:
– Dar dacă vreodată coșmarul ajunge să te sperie îngrozitor, strigă-mă.
S-a întors la masa de lucru.
Amaia a continuat să plângă mult timp, ținându-și mereu ochii închiși. Când și i-a deschis, tatăl ei se reapucase de muncă, iar notele unui nou vals pluteau în aer amestecate cu dulcea mireasmă a prăjiturilor. Frământa foitajul cu spatele la ea, deși s-ar fi putut spune că jumătate din puterile lui, din impetuozitate, îi dispăruse. Amaia și-a luat ghiozdanul și s-a îndreptat spre ușă, târându-și picioarele, dându-i timp să o oprească, să o cheme din nou lângă el. Dar chemarea nu a venit. S-a întors pentru a-l mai privi o dată din ușă, ca un condamnat la moarte care așteaptă grațierea din partea guvernatorului, iar în acea clipă, ușa laboratorului de patiserie și sala de ședințe de la remiza pompierilor din Marina Tower, aflată de cealaltă parte a lumii, au fost unul și același loc.
Fetița care nu se putea opri din plâns și femeia care nu putea plânge s-au întors în același timp pentru a se uita la tatăl lor.
– Agur, aita, a spus ea.
– Agur, maitia, i-a răspuns el din capătul laboratorului.
New Orleans
Amaia a intrat în sala pentru urgențe 911 exact în momentul în care Charbou și-a ridicat mâna pentru a cere atenția tuturor.
– Împușcături una după alta pe strada Maine, în Jefferson; în casa unei familii, din câte se pare. Femeia care a sunat a vorbit despre cinci sau șase împușcături la intervale destul de scurte.
– Avem mai multe familii înregistrate în zonă, a spus Johnson, întinzând o hartă
și punând degetul pe casă.
– Mai există o problemă, a intervenit Bull. Deocamdată nu știm din ce cauză, dar de o jumătate de oră toate apelurile fac referire la faptul că apele cresc, inclusiv în locurile neinundate, ori unde apele începuseră să scadă, dar acum urcă cu rapiditate. Unii spun că s-a rupt digul de pe strada 17, e o știre neconfirmată, însă
cineva care a făcut unul dintre ultimele apeluri a spus că apele au ajuns până la brâu pe strada Poydras.
– Asta e, a spus Amaia, parohia din Jefferson era deja inundată, sper că nu aveați de gând să vă întoarceți acasă cu pantalonii uscați, nu-i așa? Ce mai așteptăm?
Dupree a privit-o, măsurându-i forțele. S-a îndreptat spre ușă, în timp ce ordona să fie verificate echipamentul, proviziile, bateriile, lanternele… și, în plus, verifica planul. Când a trecut pe lângă ea, și-a înclinat ușor capul, un gest care dovedea mai mult respect decât toate cuvintele pe care ar fi putut să i le spună.
– Vreți să încerc să transmit în Navarra vreun mesaj de răspuns?
