– Pentru Dumnezeu, Dupree! Ce te miră? a țipat Wilson. Știi prea bine cum merg lucrurile astea!
Verdon a intervenit, vorbind din nou calm, dar la fel de ferm.
– Cred că nu-ți dai seama cât de gravă este situația. Centrul de informații de la baza navală Lakefront ne-a confirmat că sediul FBI din New Orleans este distrus în totalitate, furtuna i-a smuls acoperișul și ferestrele s-au făcut țăndări, pur și simplu. Întreg personalul a fost mutat, inclusiv agenții de pază. Armata face tot ce poate ca să-i salveze de acolo pe agenți și pe familiile lor și să-i evacueze din zonă. După trecerea furtunii, când veți ieși în stradă, veți fi singuri. Dacă
Operațiunea Năvodul eșuează și se dovedește că omul nostru chiar este asasinul, iar senatorul află că fiică-sa și nepoții lui au fost puși în pericol pentru că nu am activat protocolul de securitate, o să cadă multe capete și nu are rost să-ți mai spun că ale noastre abia de se mai țin.
Înainte de a închide, Verdon a mai precizat:
– Mai este ceva. Chiar dacă tu consideri că intervenția noastră e o ingerință în conducerea echipei tale, asta nu înseamnă că nu avem încredere în tine. Nu am prea multe informații despre subinspectoarea Salazar, dar te las pe tine să
hotărăști cum să te folosești de ea și cum poate influența mersul anchetei. Sunt circumstanțe extraordinare pentru care trebuie luate măsuri extraordinare. Dacă
vrei să treci sub tăcere informația asta, o să o ascundem și noi cât de mult putem.
Nu cred să fie cine știe ce mare problemă.
34. Insomnie
Centrul de urgențe 911, New Orleans
Luni, 29 august 2005, între orele 10.00 și 12.00
Amaia s-a aplecat spre fereastră, încercând să vadă ceva prin fanta pe care cineva o făcuse în hârtia de împachetat care proteja geamurile. Sticla i-a oglindit chipul. Apărându-și ochii cu palmele căuș a reușit să vadă în exterior. Orașul era cenușiu: chiar dacă se făcuse dimineață de ore bune, cerul continua să fie la fel de întunecat precum un lac adânc. I s-a părut că vede un incendiu în depărtare, probabil explodase o conductă de gaz. Prin fața ochilor i s-au perindat plutind mai multe plafoane de mașini ce ieșeau din apă ca niște țestoase moarte.
După convorbirea cu comandantul echipei de salvare, încercase să-și reia munca și recitise declarațiile martorilor, care o făceau să ajungă din nou la cea a lui Joseph Andrews, a căpitanului Reed din Galveston, a echipei criminalistice care luase probele din casă, la cea a lui Nelson despre ceea ce văzuse acolo. Ea și Johnson scotociseră prin toate arhivele criminalistice din ultimii optsprezece ani, din toată țara, dar după asasinarea familiei Lenx nu mai găsiseră nici un caz care să întrunească particularitățile aceluia, până la cazul din Galveston. Totul începea acolo. Uciderea familiei Andrews reprezenta geneza personală a acelui creator de morți.
Da, dar în ce mod, cum, care era semnul pe care entitatea aceea îl aștepta pentru a dezlănțui Armagedonul său?
Zgomotul provenind din sala de urgențe i-a alungat concentrarea. Johnson și polițiștii din New Orleans erau deja la ușă. A închis laptopul și i-a urmat.
Liniile telefonice erau sufocate. Imediat ce operatorii terminau o convorbire,
telefoanele începeau să sune din nou. Amaia s-a așezat lângă operatoarea cu care vorbise mai devreme, iar aceasta a salutat-o, în timp ce răspundea la un alt apel.
Tonul nu i se schimbase, îi rămăsese la fel de calm. Amaia și-a spus că de fapt vorbea și mai liniștită, numai chipul îi trăda tensiunea. În timp ce asculta apelurile de ajutor, își strângea buzele atât de tare încât uneori îi deveneau invizibile, de parcă ar fi vrut să-și înghită propria gură.
Coordonatorul operatorilor a dat drumul la difuzor ca să poată auzi unele apeluri.
Plânset.
„Vă rog, ajutați-mă, casa mea s-a deplasat, sunt cu doi copii mici și îmi intră apa în casă.“
– Doamnă, nu putem face nimic, nu avem pe cine să trimitem, polițiștii nu au voie să iasă până nu trece furtuna.
Sau o voce incredibil de calmă.
„Bună, suntem pe plajă, am fost niște tâmpiți, cred că o să murim aici.“
– Doamnă, faceți tot ce puteți ca să vă adăpostiți, deocamdată nu vă putem trimite pe nimeni în ajutor.
Voci disperate.
„Vă rog, ajutați-ne, suntem în podul casei, dar nu avem ieșire prin acoperiș, apa e deja la ușa podului, vă rog, scoateți-ne de aici.“
– Domnule, toți agenții s-au retras de pe străzi ca să se pună la adăpost. Dacă
vreți, dați-mi numele dumneavoastră și adresa.
„Numele noastre? Ca să știți pe cine o să găsiți morți?“
Voci lipsite de speranță.
„O să mor, mă numesc Ethel Burel, sunt în districtul 9.“
– Nu o să muriți, doamnă, încercați să vă adăpostiți, o să trimitem pe cineva la dumneavoastră imediat ce furtuna se mai domolește.
– Așa sunt toate apelurile.
Directorul i-a pus o mână pe umăr, îndemnând-o să continue. Femeia și-a pus din nou căștile și a răspuns la un nou apel.
– Oamenii ne cer ajutorul și noi nu putem face altceva decât să le notăm numele și adresa și să-i punem pe o listă lungă de așteptare.
– Care e situația în acest moment? a întrebat Johnson.
Bărbatul s-a enervat brusc, l-a privit și a ridicat o mână spre ecranele care atârnau de tavan. Toți și-au îndreptat privirile într-acolo, mai puțin Johnson, care s-a uitat la fața crispată a coordonatorului.
– Într-un cuvânt: haos. Orașul a rămas fără curent. Ne-au anunțat că au căzut mai mulți stâlpi de înaltă tensiune, telefoanele mobile nu mai funcționează, probabil că vântul a smuls antenele telefonice. Plouă în interiorul stadionului Superdome, oamenii s-au înghesuit pe coridoare și canalizarea e înfundată, veceurile au dat pe dinafară, inundând totul. Au avut loc agresiuni, violuri și bătăi, atât la Superdome, cât și la centrul de conferințe. Se vorbește despre persoane care au fost omorâte cu arme albe. Există case în flăcări, bănuim că incendiile sunt provocate de scurgerile de gaz apărute în urma deplasării caselor. Din mai multe zone, am primit informații despre vârtejuri și tornade mai mici, de parcă nu am fi avut destule. Am fost anunțați că există cadavre plutind pe străzi. Case întregi duse de ape. Dar dacă m-ați întrebat doar pentru a afla ceva despre
