– Amaia, ce e? De ce nu dormi?
O privește cu condescendență.
– Ros, mi-e foarte frică, lasă-mă să dorm cu tine.
Simte că își pierde vocea, e pe punctul de a izbucni în plâns și încearcă din toate puterile, pe care nu prea le mai are, să nu o facă. Când plânge, Flora râde de ea.
– Amaia, nu ai de ce să-ți fie frică. Ros i se adresează mereu ca unei fetițe, vorbindu-i rar și îndulcindu-și vocea. Flora doarme lângă ușă, apoi mai sunt și eu, noi te apărăm de orice monstru, stafie sau vampir.
– Eu nu, noaptea nu apăr pe nimeni, eu dorm și gata, o contrazice, răutăcioasă, Flora. Ceea ce ar trebui să faceți și voi, așa că am să sting lumina.
„Nu, nu, nu, nu stinge lumina nu stinge lumina nu stinge lumina nu stinge lumina.“
Amaia e epuizată, simte că totul e pierdut. În ciuda căldurii din cameră, începe să tremure, de oboseală i se închid pleoapele. Încercarea de a-și ține ochii deschiși îi aduce primele lacrimi în ochi. Apoi totul e mult mai simplu, un șuvoi de spaimă, rugăminți și neliniște îi brăzdează fața.
– Te rog, scâncește ea și plânsul face ca vorbele să-i sune a te hog.
Ros, emoționată de plânsul Amaiei, își lasă capul într-o parte, dă păturile la o
parte și îi face loc în pat.
– Hai, vino aici.
Amaia se cuibărește lângă sora ei, împreună formează un ghemotoc. O aude pe Ros, ca de la mare depărtare:
– Dar va trebui să te întorci în patul tău, înainte ca ama să vină să ne trezească, fiindcă dacă te găsește aici o să se supere. Mă auzi, Amaia?
Însă Amaia nu o mai aude. Doarme adânc, la adăpost.
Până când aude clopotele. Ding, dang.
Deschide ochii sperând să nu perceapă altceva decât liniștea care să-i confirme că dangătul puternic fusese în vis, însă îl aude din nou cât se poate de limpede.
Ding, dang. Se sprijină de tăblia patului și se uită la surorile ei, mirată că
zgomotul nu le-a trezit. Ciulește urechile și își dă seama că, în afară de dangătul clopotelor, în fundal mai plutește un trosnet furios, ca de vânt sau de incendiu.
Ceva îi atrage atenția, își întoarce privirea spre ușă și apucă să vadă unduirea capotului de mătase alb perlat al mamei sale, care tocmai se îndreaptă spre hol.
Se dă jos din pat și tălpile ei simt cum dușumeaua și-a pierdut orice urmă de căldură: casa e înghețată. Merge la ușă și vede lumina de chihlimbar care bate din salon până la jumătatea holului. O vede pe maică-sa din spate. Capotul flutură în urma ei ca o trenă. Ding, dang. Amaia își spune din nou, tot mai convinsă, că visează, că e imposibil ca dangătul să nu-i fi trezit pe toți cei din casă, pe toți cei din Elizondo.
Dangătul clopotelor este asurzitor. Amaia își pune mâinile pe urechi ca să mai atenueze zgomotul, urmat acum de vuietul lugubru a unui gâjâit, care umple golul dintre bătăile de clopot, ca o prevestire rea. Privește în jur și vede niște urme însângerate care ies din fiecare încăpere și se adună în salon. Încercând să
evite cărările de sânge, se apropie tremurând de frig și de spaimă. O familie întreagă, mai întâi adulții, apoi copiii, așezați în ordine de la cel mai mare la cel mai mic, iar mezinul nu e mai în vârstă decât ea. Ding, dang, muzica se revarsă
asurzitoare din sala de muzică, amintind de ziua judecății de apoi, ca o batjocură
la adresa întrunirii de vrăjitoare și demoni care asistă la înmormântarea ei.
Amaia dârdâie de frig și nu-și poate lua privirea de la mâinile morților zăcând moi de-a lungul corpurilor aliniate, cu capetele îndreptate spre râul care, Amaia știe foarte bine, e nordul. Glonțul de calibru mic a lăsat pe frunțile lor câte un
cerculeț întunecat, înspăimântător pentru că pare insondabil, iar mezinului, care e cel mai apropiat de ea, i-a ridicat părul în creștetul capului, ca și cum s-ar fi trezit cu un vârtej în păr. Sângele a curs din craniul spart, i-a inundat părul, acoperindu-l cu o masă vâscoasă și întunecată, ca melasa. Încetul cu încetul, sângele se adună și băltește la picioarele ei, făcând-o să se simtă tot mai neconsolată și să-și dorească, deși știe că nu trebuie să facă așa ceva, să atingă cu degetele rana aceea. Deschide ochii și o vede pe Rosario aplecată asupra ei. O
privește batjocoritoare.
– Crezi că nu contează? Că nu contează o noapte sau alta? Ia o expresie de dispreț total. Că toate astea nu contează? Își dă brațele în lături, făcând un gest larg care cuprinde salonul, cadavrele, muzica lui Berlioz. Se apleacă tot mai mult asupra ei, până când respirația caldă îi încâlcește părul de pe frunte. Crezi că sunt nebună? Nu, ama n-o să te mănânce în noaptea asta. Culcă-te, curviștină mică.
*
A revenit ca din ape înghețate, cu fruntea umedă, cu frigul din vis încă lipit de pielea ei, tremurând de teamă și de certitudine. Respirând agitat, a privit în jur, sperând să nu fi strigat, știind că nu apucase să adoarmă profund, că trecuseră
numai câteva secunde de când închisese ochii. „Morții vă dau târcoale patului, Salazar?“, i-a răsunat în minte vocea lui Dupree. „E o simplă halucinație hipnagogică, dă-o-ncolo. Stres, oboseală, prea multă preocupare și o prostie de halucinație între veghe și somn.“
– Morții sunt doar morți și gata, a șoptit ca pentru a se convinge.
Imediat și-a dat seama că vorbise cu voce tare și s-a întors repede ca să vadă
dacă colegii ei continuau să doarmă.
S-a ridicat năucită și, pe furiș, s-a îndreptat spre ieșire, către lumina slabă de pe palier. Zăpăcită, și-a spus că ar trebui să meargă acolo, că poate lumina aceea albastră, șuieratul acela vor alunga rămășițele visului. „Crezi că sunt nebună?“
Pentru o clipă, vântul s-a intensificat, vâjâitul lui a sunat brusc ca un geamăt uman, care părea să vină în același timp de afară și din clădire. Amaia și-a dus mâna la piept, copleșită de o emoție întunecată și a urmat impulsul de a merge spre lumină. A știut cu certitudine că totul conta, că o noapte nu era ca alta, că
nimic nu era întâmplător și că, atunci când maică-sa venea la patul ei, îi transmitea, de fapt, că nu o s-o mai lase să doarmă nici o noapte, că nu o să-i
cruțe viața, îi confirma sentința, ca Martin Lenx.
Deși aparatele de aer condiționat huruiau, dând astfel semne că mergeau la maximum, sala era un cuptor. În strălucirea albăstrie dată de o duzină de ecrane care atârnau de tavan, se vedeau imagini în direct, transmise de camerele de supraveghere a traficului, cu străzi pustii măturate de ploaie și de vânt, unele de-a dreptul de nerecunoscut, de-a lungul cărora zburau din când în când, purtate de furia uraganului, crengi, panouri publicitare, ambalaje de plastic, scânduri smulse de la ferestre, jgheaburi de pe acoperișuri. Pe cele mai multe dintre ecrane, imaginea nu însemna altceva decât o succesiune de pete cenușii, neclare și scuturate de vânt. Plus omniprezenta fotografie din satelit cu Katrina înaintând implacabil spre New Orleans.
