Stadionul Superdome din New Orleans
Luni, 29 august 2005, ora 3.00
Chiar dacă nu-și luase somniferul și fusese gata să jure că fără el nu va putea dormi, Nana ațipise. S-a trezit înconjurată de murmurul a zece mii de oameni, respirând sau șoptind toți deodată, și de șuieratul vântului, care, ca un vaier continuu, se extindea pe deasupra stadionului. Și-a ridicat privirea. Muzica amplificată prin boxe, care se auzise toată seara, acum încetase, iar reflectoarele aruncau o lumină mult mai scăzută. Copiii, care în primele ore alergaseră pe pistă, obosiseră în sfârșit. Dormeau duși, în brațele părinților sau ghemuiți pe jos, ca niște pisoi. Nana a simțit o împunsătură în vintre, trebuia să meargă să facă
pipi. Fusese la baie înainte de a ieși din casă, dar mai apoi nu se mai mișcase de la loc, de teamă să nu-i ocupe cineva scaunul. Se așezaseră pe primele două
locuri de pe rând, chiar lângă culoar. Bobby pusese scaunul cu rotile al Selethei lipit de scaunul său, astfel încât să poată trece oamenii care au continuat să vină
duium, până la ora când intrase în vigoare starea de alertă. Dar chiar și după
aceea, din când în când, câte o mașină de poliție oprea la intrarea pe stadion și din ea coborau cerșetori și vagabonzi, aduși la adăpost cu forța. La opt seara s-au împărțit sendvișuri și sticle cu apă, iar la zece și jumătate, o gogoașă cu zahăr și o cutie de suc. Bobby luase de acasă, într-un rucsac, sendvișuri și sticle cu apă, însă alesese să le consume mai întâi pe cele primite din partea primăriei.
– Nana, nu știu cât timp avem de stat aici, nici la ce oră vom ajunge mâine acasă, așa că e mai bine să mâncăm acum ce ne dă primăria și să lăsăm sendvișurile noastre pe mai târziu, pentru orice eventualitate.
Era cald, băuse toată sticluța de apă și mai bine de jumătate din suc, iar acum vezica ei nu mai făcea față. Sprijinindu-se în baston, Nana s-a ridicat în picioare cu grijă. Stătuse multe ore așezată și se aștepta ca șoldul să-i joace feste, dar spre surpriza ei durerea a venit de la genunchi. Seletha dormea cu capul căzut în piept; în ciuda șuieratului constant al vântului și a rumorii celor care nu
dormeau, Nana a auzit-o cât de greu respira. Bobby se lungise, coborându-și fundul până la marginea scaunului, gluga hanoracului îi acoperea jumătate de față și moțăia strângând rucsacul la piept. Nana a încercat să treacă peste picioarele lui fără să-l trezească, dar s-a dezechilibrat ușor, iar Bobby a deschis ochii.
– Unde mergi, Nana? N-ar trebui să pleci de aici.
Un bărbat de pe rândul din spate o urmărea cu privirea. Avea trei copii înghesuiți pe două scaune și al patrulea îi adormise în brațe. Nana a simțit că obrajii îi iau foc. O dureau rinichii, dar chiar și așa, s-a aplecat și i-a șoptit lui Bobby:
– Trebuie să merg la baie, dragule.
Bobby s-a îndreptat de spate, îngrijorat, în timp ce se uita când la mama lui adormită, când la intrarea luminată care dădea spre culoarele din interior, acolo unde erau toaletele.
– Of, Doamne, Nana! Ce să fac?! Nu pot să o las singură pe Seletha, iar dacă
venim cu tine, o să ne pierdem locurile astea, nu ne putem așeza altundeva decât lângă culoar, la capătul rândului, că altfel trebuie să o iau pe mama din scaunul cu rotile, ceea ce ar fi imposibil.
– Bineînțeles că nu, stai liniștit, dragule, pot să merg singură.
– Sigur?
Nana a zâmbit și s-a aplecat din nou spre el.
– Mă întreb cum ai rezolvat problema cu Seletha?
Bobby a zâmbit.
– I-am pus două scutece, a zis privind-o cu îngrijorare pe maică-sa. Sper să fie suficiente.
– Poate că la un moment dat o să-ți cer și eu unul, a spus Nana zâmbind, apoi s-a îndreptat spre hol.
Nu era ziua ei norocoasă: la capătul holului de acces, un indicator anunța că baia cea mai apropiată era la cincizeci de metri. Nu erau mulți oameni pe hol, majoritatea alesese comoditatea precară a unui scaun din tribune. În contrast cu căldura înăbușitoare din interiorul stadionului, curentul provocat de diverse uși deschise aducea un aer umed, șuierător, dar, chiar și așa, insuficient pentru a îndepărta mirosul înțepător de urină și de alte lucruri, așa cum a simțit când a trecut de coada de la toaleta bărbaților. I-a mulțumit lui Dumnezeu când a ajuns la baia femeilor și a văzut că nu aștepta nimeni. Exact când a vrut să intre, o femeie a țâșnit pe ușă, mai să dea peste ea.
– Nu intrați, doamnă, i-a spus, apoi a luat-o la fugă de-a lungul coridorului.
A privit o secundă în urma femeii. Era convinsă că avea să găsească baia în ultimul hal, trecuseră ani buni de când intratul în toaleta pentru femei nu mai prezenta vreo garanție că ar fi fost mult mai curată decât cea a bărbaților. A încercat să-și imagineze cele mai groaznice lucruri. Vomă, diaree, o drogată
băgându-și acul în venă… Dacă o ținea tot așa, vezica avea să-i explodeze, era o urgență și văzuse multe lucruri cumplite la viața ei. A împins ușa și a intrat.
Nu mirosea urât, sau, cel puțin, nu foarte urât, iar lângă chiuvete erau câteva pete ciudate. Și nu se vedea nimeni. Dar exact atunci a auzit un gâfâit, o voce gâtuită, poate un scâncet reprimat, cineva scremea, se opintea, se sufoca. A trecut de zona chiuvetelor, atentă să nu-și pună bastonul în vreuna dintre bălțile suspecte și a ajuns la zona cabinelor de veceu care se înșirau în stânga și în dreapta. În capăt, la ultima cabină, doi tineri stăteau în fața unei uși deschise. Din cabină se ițeau două picioare lungi, de femeie, cu sandale fără toc, cu barete subțiri, roșii.
Pentru o clipă, Nana s-a gândit că femeia aceea tocmai năștea, că ce auzise venea de la o femeie aflată în durerile facerii. Până când l-a văzut pe bărbatul care s-a ridicat dintre picioarele femeii și și-a tras pantalonii, în timp ce celălalt care aștepta la rând și i-a coborât.
Au trecut-o toate nădușelile, respirația i s-a accelerat și ochii i s-au umplut de lacrimi de furie.
– Ce faceți cu ea?! a țipat din toate puterile.
Cei trei bărbați s-au întors spre ea, mai întâi surprinși, dar apoi, aproape imediat, amuzați.
– Dispari de aici, hoașcă bătrână, i-a zis unul râzând. Sau vrei și tu? a întrebat-o
ținându-se de organele genitale.
Nana tremura din cap până-n picioare. Fără să stea pe gânduri, a înaintat spre ei, simțind cum bastonul îi fugea dintre degetele tremurătoare, dar a continuat să
meargă clătinându-se și mânată de o furie și o ură cum mai simțise numai într-o altă noapte de uragan.
Unul dintre bărbați a venit spre ea, întreaga lui atitudine era cât se poate de batjocoritoare, și a deschis brațele ca și cum ar fi fost gata să o cuprindă. Nana și-a strâns degetele pumn și a încercat, din toate puterile ei, să-l lovească pe bărbat în piept. Nu a apucat să-l atingă. El i-a parat lovitura, a prins-o de brațe și a întors-o din drum, obligând-o să se întoarcă în zona chiuvetelor, strângând-o de încheieturile mâinilor, dar fără să facă vreun efort aparent, de parcă ar fi valsat.
Nana plângea de ciudă. Lacrimile îi ardeau obrajii de parcă ar fi fost veninul vinovăției și neputinței ei, în timp ce încerca, din răsputeri, să i se opună
bărbatului care se distra împingând-o, aproape cu grijă, ca și cum ar fi fost atent să nu-i facă rău, ceea ce o făcea să se simtă și mai umilită. După ce a dus-o până
la ușa de la intrare, i-a spus, ca și cum și-ar fi confirmat gesturile:
