Nu știu nimic despre comportamentul unui psihopat, dar dacă își justifică actele așa, prin această regulă de trei simplă, atunci nouă din zece familii din țara asta ar fi condamnate la moarte.
Amaia l-a privit lung, gânditoare.
– Bănuiesc că aveți dreptate în privința faptului că nu par delicte grave și nici condamnabile, a spus ea. Cazuri similare cu cel al familiei Lenx apar în toate manualele de psihologie și toți specialiștii sunt de acord că motivele prezentate de Martin nu sunt altceva decât o scuză grosolană pentru a-și justifica nevoia de a pune capăt unei vieți în care eșuase, care nu-i mai plăcea, nu mai era așa cum și-o imaginase el, pentru ca astfel să aibă un argument ca să o arunce la gunoi, întrucât așa încheie lucrurile psihopații.
– De asta credem că Lenx a început o viață nouă, a fost de acord Johnson, una care poate că o vreme a corespuns idealului său, dar care în ultimul timp a început să dea rateuri.
Amaia a oftat.
– Cert este că motivele unui psihopat pentru comiterea unei crime nu trebuie să
fie logice sau serioase, ci pur și simplu să-l deranjeze pe el cu ceva. Gândiți-vă
că un om ca Lenx este singurul actor principal și regizor al propriei opere: când unul dintre figuranți nu-i place, îl elimină și-l înlocuiește cu un altul, fără să-și bată capul mai mult decât ar face-o un mare regizor atunci când elimină un actor de mâna a treia, care nu reușește nicicum să spună singura lui replică.
Charbou o privea cu ochii cât cepele.
– Sunteți super deșteaptă, Salazar, și asta mă pune pe jar, scuze, uitați că am spus asta, a zis el și și-a ridicat mâinile ca pentru a o opri. Sunt cu adevărat impresionat de mintea dumneavoastră. Aveți o minte sexy.
Descumpănită la început de comentariul său, l-a privit în timp ce se întreba dacă
era cazul să se enerveze sau nu. Spusele lui Johnson au ajutat-o să se hotărască.
– Dar eu, domnule detectiv Charbou? Mintea mea nu vă pune pe jar? Jumătate din spusele lui Salazar mi se datorează.
Charbou și-a ridicat iarăși mâinile și a zâmbit, dând din cap că nu. Amaia a zâmbit și ea, chiar dacă a încercat să-și ascundă zâmbetul.
Afară, vântul continua să bată cu putere. De fiecare dată când cineva deschidea ușa de acces la scări, vântul se strecura prin crăpăturile cercevelelor părăginite și urla ca o creatură vie, ca un animal furios. Inconștient, s-au uitat cu toții spre ușă, la geamul ei care, în spatele paravanului de hârtie, s-a curbat vizibil.
– Odihniți-vă puțin, Salazar, a spus Johnson, luând încă un sendviș din pachet și întinzându-i unul și ei. Mâncați ceva și încercați să dormiți puțin.
– La ce zgomot e, nu aș putea dormi nici dacă aș vrea.
– Ați fi surprinsă de condițiile în care ajungem să dormim, chiar ieri vi s-a întâmplat, în mașină, a spus Johnson zâmbind.
Charbou a fost de acord.
– Chiar așa, am fost martor, iar dacă nu puteți dormi, încercați măcar să vă
odihniți puțin.
Ea a acceptat, râzând. A scos sendvișul din ambalajul de plastic și s-a așezat pe pat, cu spatele sprijinit de perete.
– Vreți să sting lumina? a întrebat Charbou.
Înainte să apuce să-i răspundă, toată clădirea s-a scufundat brusc în beznă și în liniște; au amuțit până și telefoanele de la serviciul de urgență. Afară, uraganul a
mugit cu putere, iar un tunet asurzitor a făcut ferestrele să vibreze.
– După câte văd, la New Orleans nu se umblă cu jumătăți de măsură, a glumit Johnson. Când zic că sting lumina, chiar o sting.
Amaia se apropiase de geam și un fulger i-a luminat profilul.
– E o pană de curent generală, a spus privind în afară, s-a oprit curentul în toată
zona, cel puțin în partea pe care o văd eu de aici.
– Toată lumea să stea liniștită, pornim imediat generatorul de curent! a strigat cineva pe hol.
*
Amaiei Salazar nu-i plăcea întunericul, îi era greu să spună dacă se simțise vreodată liniștită pe întuneric. Dacă se întâmplase, nu-și mai amintea când. De când se știa, lăsa o lumină aprinsă, cât mai slabă, ca să n-o împiedice să doarmă, dar suficient de puternică încât, atunci când se trezea, să poată recunoaște locul în care se afla, ca să știe că se află la adăpost, că nimeni nu va veni ca să se aplece asupra patului ei și să o amenințe că-i mănâncă sufletul. Uneori, fusese destul de complicat, mai ales când dormise în altă parte, într-o cameră de hotel sau în casa unor prieteni. Dar ajunsese o adevărată specialistă și mereu găsea tehnici de a îmblânzi lumina, printre care să mute veioza în dulap, să lase întredeschisă ușa de la baie sau să nu închidă jaluzelele de la ferestre pentru ca lumina din stradă să pătrundă în cameră, ori să-și facă din cărți, din mici piese de mobilier, din fulare și eșarfe, sau din geamantanul de călătorie un zid între ea și o veioză cu o lumină prea puternică, așezată strategic pe jos, pentru ca lumina să
ajungă la un grad de intensitate care îi permitea să doarmă dar și să vadă în jur.
De foarte puține ori dormea împreună cu cineva și acelora le servea o poveste care nu era autentică, însă mai sinceră de atât nu putea fi. Coșmaruri, coșmaruri provocate de ceea ce vedea în timpul serviciului. Dar nimeni nu a luat-o niciodată la întrebări. Se întreba ce-ar fi spus dacă le-ar fi mărturisit că nu putea stinge lumina de tot pentru că se temea că va veni o stafie ca să o mănânce.
Nu-i plăcea întunericul. Și cu atât mai puțin întunericul însoțit de liniște, când e liniște se aude totul. Poate de aceea a întrebat:
– Domnule agent Johnson, ce aveți cu Tucker?
– Chir așa, i-a ținut isonul detectivul Charbou, vizibil amuzat, ce aveți cu Tucker? Mai înainte, în timpul convorbirii telefonice, ați taxat-o de câteva ori.
Iar când ați vorbit cu căpitanul din Galveston, ați numit-o…
– Implacabila Tucker, a completat Johnson.
Întunericul era alungat numai de strălucirea stinsă a indicatoarelor de ieșire de pe hol. Amaia nu-l vedea pe Johnson, poate de aceea a fost surprinsă când acesta a spus:
