– N-am auzit niciodată să fi făcut așa ceva…
– Atunci?
– S-a întâmplat cu două săptămâni înainte de cazul Andrews: vecinii lui Nelson au reclamat că se auzeau țipete și zgomote puternice din interiorul casei lui. O
patrulă de poliție s-a dus să verifice. Băieții nu erau acasă. Sarah le dăduse voie să iasă în oraș și să doarmă la prieteni. Asta a fost cauza din care au început să se certe tot mai tare. Polițiștii au intrat în casă și au găsit-o pe Sarah încuiată în dormitor. Nu o lovise, dar distrusese toate lucrurile din casă, mobila era făcută
așchii. Cu toate acestea, ea nu a fost de acord să-l denunțe sau să depună
plângere. Polițiștii m-au sunat și l-au adus la secție, și-a petrecut noaptea acolo.
În ziua următoare, după ce se calmase, l-am însoțit pe drumul spre casă. Când am intrat în casă, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: parcă ar fi trecut un taifun pe acolo, și se pare că nu distrugea mobilierul pentru prima dată, chiar dacă nu mersese niciodată atât de departe. Sarah își luase copiii și plecase. S-a întors în Florida, acolo unde locuiau părinții ei, și-a găsit un loc de muncă – e agent imobiliar – și i-a zis lui Nelson că nu are de gând să se mai întoarcă. În aceeași zi, Nelson a cerut să fie transferat, ca să se poată reuni cu familia. Am încercat să-l conving să o lase în pace, dar mi-a spus că ținea la ea și că el avea să se schimbe. Apoi a venit furtuna și au avut loc crimele din cazul familiei Andrews, după care nefericitul ăla de băiat o ținea una și bună că vioara nu e a lor, că nu avuseseră așa ceva în casă…, că ancheta nu se desfășurase cum trebuie.
– Credeți că Nelson ar putea avea vreo vină?
– Ce? Ce spuneți acolo? Bineînțeles că nu, a răspuns el cu adevărat indignat.
Nelson nu se putea concentra, se gândea numai la transferul său în Florida. A luat avionul într-acolo de fiecare dată când a avut o zi liberă. După ce a plecat Sarah, singurul lui obiectiv era să i se alăture ei. Și-a schimbat comportamentul, făcea altfel de lucruri, bănuiesc că în ideea de a se schimba, așa cum îmi spusese că avea de gând, își dorea să facă totul mai bine, mai ales pentru Sarah.
– Unul dintre acele lucruri a fost să se alăture unei echipe de intervenție, în caz de catastrofe, o echipă formată din voluntari?
– Da, cât timp a mai stat aici a plecat cu echipa de mai multe ori.
– Ați putea fi mai exact? Ați putea să ne spuneți de câte ori și în ce zile a plecat?
– Mă rog, am dat deja toate aceste date persoanei care a sunat după-amiază…
Johnson i-a aruncat lui Dupree o privire plină de asprime, de parcă și-ar fi amintit brusc cât de supărat era pe Tucker.
– Nu am acele date la îndemână, a continuat căpitanul, iar la ora asta nu mai e nimeni la departamentul administrativ. Aș putea să vi le trimit mâine-dimineață, dar, din câte-mi amintesc, cred că a plecat de două ori: o dată, în februarie, s-a deplasat într-un alt stat, dar nu mai știu în care, și a doua oară, la jumătatea lunii martie, cu câteva zile înainte de a se transfera în Florida. Îmi amintesc de plecarea asta pentru că nu a ieșit din Texas, au dat o mână de ajutor în apropiere
de Killeen, o zonă care tocmai fusese lovită de o serie de tornade.
– Domnule căpitan Reed, sunt subinspectoarea Salazar. Îl știți pe detectivul Nelson de doisprezece ani. Este un om religios?
Era o întrebare simplă, totuși a întârziat foarte mult până să răspundă. Atât de mult încât Amaia s-a întrebat dacă linia mai funcționa.
– Ați auzit ce v-am întrebat, domnule căpitan?
– Am auzit foarte bine… Doar că, mă rog, dacă m-ați fi întrebat așa ceva în urmă
cu un an, aș fi râs în hohote. Nelson e un om bun, sincer, generos, are multe calități, însă înjură ca un diavol. E un om bun, dar nu de felul celor care merg la biserică.
– Și ce s-a schimbat?
– În urmă cu câteva luni, după plecarea lui Sarah, l-am văzut pe Nelson pe una dintre străzile din centrul orașului. Am coborât geamul mașinii ca să-l întreb ce caută acolo, atât de departe de casa lui, și atunci l-am văzut intrând într-o biserică. Am rămas perplex, n-am mai zis nimic, am ridicat geamul și am plecat.
– Sunteți sigur? Vă amintiți biserica în care a intrat?
– Da, una din centru. Biserica Ángeles Custodios.
– Ați vorbit cu el despre asta?
– Nu, nu am vorbit… Era evident că voia ca nimeni să nu știe. Înainte de a intra în biserică, s-a uitat în stânga și în dreapta străzii, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu-l vede nimeni cunoscut. Dacă el își dorea să păstreze secretul asupra credinței lui, atunci nu era treaba mea să fac așa ceva public, nu credeți? Mă
gândesc că pentru un om ca Nelson, mersul la biserică putea fi văzut ca o slăbiciune…
Amaia l-a privit pe Dupree și a dat din cap negativ. Indiferent dacă din prietenie sau din spirit de breaslă, nu aveau să obțină nimic în plus de la Reed.
– Mulțumesc pentru timpul acordat, domnule căpitan. Ne-ați fost de mare ajutor, a spus Dupree și a închis telefonul.
– Credeți că a fost sincer în totalitate? a întrebat Johnson.
Exact în acel moment, ușa de la sală s-a deschis și agentul Bull i-a făcut lui Dupree semn să iasă pe hol. Dupree a ridicat un deget, indicându-i să aștepte puțin, în timp ce răspundea:
– Cred că a fost sincer cu noi, nu știu dacă și cu el însuși. Dumneata ce crezi?
– A spus că era foarte sever cu copiii, la fel ca Lenx, doi băieți și o fată, la fel ca Lenx. Plus faza cu biserica, unde mergea fără să știe nimeni. A fi religios pe ascuns este ceva ce s-ar potrivi…
Amaia își verificase computerul.
– Da, și mie mi-a atras atenția, a spus ea, de aceea l-am întrebat dacă-și amintește despre ce biserică era vorba. Ángeles Custodios, o biserică catolică. E
limpede că Lenx înțelegea religia într-un mod cât se poate de personal, dar chiar și așa îmi vine greu să cred că un protestant atât de strict poate trece la altă
credință, ca să nu mai spunem că nu cred că ar fi renunțat să-și educe copiii în credința lui. Adevărul este că aici îmi scapă ceva.
– Ce credeți despre povestea cu incendiul? a vrut să știe Dupree.
