Imediat a început să se întrebe dacă putea fi vorba de un N, urmat de un E și dacă acea linie nedusă până la capăt ar fi un L.
– Pare scris de un copil, a spus cineva în spatele ei. S-a întors și l-a văzut pe detectivul Bull. Ținea câte o cafea în fiecare mână. Am luat o pauză și m-am gândit că s-ar putea să vă pice bine, a spus, întinzându-i o cafea.
Amaia i-a mulțumit printr-un zâmbet.
– Ați spus că pare scrisul unui copil…, a reînnodat ea firul discuției, făcându-i semn detectivului să ia loc.
Detectivul s-a așezat zâmbitor, mulțumit că putea fi de folos.
– Am un băiat de șase ani și o fată de zece ani și scrisul acesta seamănă cu al lor, scriu întotdeauna cu litere mici.
Amaia s-a uitat cu alți ochi la scriitură, poate chiar era vorba de scrisul unui copil.
– Deși s-ar putea la fel de bine să fie vorba despre scrisul unui adult care scrie mult de mână…
Amaia s-a întors spre el cu un interes crescut.
– Cum vine asta? a întrebat.
– Addison a scris foarte frumos încă de la început. Dar Liam, cel mic, să spunem că nu le prea are cu asta. Cred că scrisul face parte din personalitatea fiecăruia, iar micuțul meu are multă. Însă profesoara lui Liam nu gândește ca mine, așa că
îi corectează mereu temele.
Amaia a încuviințat, încurajându-l să continue.
– Săptămâna trecută, profesoara fiului meu ne-a scris o notă în josul unei compuneri. Îi mai văzusem scrisul și am mai văzut și scrisul altor profesori, însă
pentru că mă tot călcase pe coadă m-am uitat mai atent și am observat că nici ea nu trasa tocmai corect s-urile și nici a-urile, în plus, făcea invers curbura de la muri și n-uri; ceea ce fac și eu. Doar că la un adult este văzut ca o trăsătură
distinctivă, pe când un copil o încasează pentru asta. Nota suna cam așa: „Liam trebuie să scrie mai frumos, mi-e greu să înțeleg ce scrie“. Am adăugat și eu o notă, sub cea a profesoarei, cu cel mai frumos scris de care sunt în stare:
„Scuzați-mă, doamnă profesoară, nu vă înțeleg scrisul“.
Amaia a râs din toată inima.
– Cum a reacționat?
– A, foarte bine, cu mult umor, iar când Liam a venit acasă de la școală, avea o altă notă scrisă din partea profesoarei: „Touché, însă Liam trebuie să scrie mai frumos“.
Continuând să zâmbească, Amaia s-a concentrat din nou asupra imaginii.
– Cum l-ați cunoscut pe agentul Dupree? a întrebat brusc, întorcându-se spre detectiv pentru a-i observa reacția.
Pentru câteva secunde, pe fața detectivului s-a citit descumpănirea, însă și-a recăpătat repede stăpânirea de sine.
– Ați fost de față ieri-dimineață când am fost prezentați unul celuilalt, a spus.
Ea a zâmbit, și-a înclinat capul într-o parte și a plescăit din limbă, manifestându-și astfel dezamăgirea.
Pe monitor apăruse semnalul pâlpâitor al primirii unui e-mail; erau fotografiile arhivate trimise de Tucker. Amaia l-a privit pe Bull, care s-a ridicat imediat.
– Vă las să lucrați.
– Nu mi-ați răspuns, i-a aruncat ea, mimând supărarea, în timp ce-l urmărea cum se îndepărtează.
Imediat ce a deschis fotografia pe ecranul monitorului, a înțeles de ce spusese agenta Tucker că s-ar putea să nu-i folosească prea mult.
Brad Nelson se potrivea cu Martin Lenx la înălțime, înfățișare și vârstă, la culoarea părului și a ochilor. Dar toată fața lui era plină de cicatrice. A mărit imaginea pentru a vedea mai bine urmele, conștientă că nu va putea folosi
programul de identificare facială. Răni provocate de foc. Marginile cicatricelor erau groase și strălucitoare și se întindeau de la frunte până la bărbie, mai accentuate pe nas și pe pometele stâng. Părea să i se fi făcut mai multe transplanturi de piele. Fără îndoială, suturile au încetinit creșterea părului.
Urmele erau bine conturate, clare și nu aveau culoarea roz, specifică cicatricelor recente. Probabil că le avea de mulți ani. Fotografia fusese extrasă dintr-una de grup. Brad Nelson purta ochelari cu ramă subțire, aproape invizibilă pe fața lui zâmbitoare. Doar o parte din mușchiul zigomatic mai funcționa, iar ridurile din jurul ochilor o împiedicau să-și dea seama dacă zâmbetul lui era autentic. Avea și pe obraji cicatrice adânci, până la mușchi. Contractarea țesutului în zona gurii trăgea pielea înspre dreapta feței, făcând să pară că rânjește ușor. Întreaga lui atitudine era atât mândră, cât și lipsită de griji, ca a oricărui voluntar care se simte bine în echipă.
A deschis și celelalte fotografii primite de la Tucker și Emerson. Nu reușiseră să
facă rost de o fotografie cu întreaga familie Nelson. Cele cu băieții păreau luate din albumele școlare, iar cea a soției probabil era o copie după fotografia din permisul de conducere. Chiar și așa, se vedea că era o femeie frumoasă, cu păr negru și ochi mari. Era machiată și avea părul ușor ondulat. Zâmbea și se uita direct la aparatul de fotografiat. Dacă pozase așa pentru o fotografie oficială, înseamnă că aceea trebuia să fie înfățișarea ei obișnuită. Se numea Sarah. Era exact opusul soției lui Martin Lenx. Cei doi băieți îi semănau. Dylan și Jackson.
Foarte frumoși, păr negru, ochi mari. Cel mai mare zâmbea, cel mic avea o expresie foarte serioasă. Fata nu semăna cu ei. O chema Isabella. Părul ei era castaniu spre roșcat și ușor ondulat, precum al tatălui ei. Amaia s-a întrebat dacă
moștenise trăsăturile lui sau ale altcuiva din familie. A copiat fotografia fetei și a deschis din nou poza cu familia Lenx, chiar dacă știa că programul nu putea să
stabilească dacă există asemănări cu membri ai familiei din generația următoare.
Băieții lui Lenx aveau părul castaniu, ca al mamei lor, iar fata îl avea roșcat și creț, ca al unei prințese irlandeze. Le-a comparat pe cele două fete. Părul Isabellei nu era atât de creț, iar culoarea lui nu atingea nici pe departe culoarea roșcată din părul fiicei lui Martin Lenx. În rest, ca orice adolescente din generații diferite, aveau atât multe lucruri în comun, cât și multe diferite. Amaia și-a dat seama că bătea pasul pe loc.
A revenit la fotografia cu Brad Nelson și a pus-o lângă a lui Martin Lenx, întrebându-se dacă omul acela fusese în stare să se automutileze pentru a scăpa de acuzația de a-și fi ucis familia. Și-a spus că da, Lenx avea o părere extrem de bună despre el, una care trecea mult dincolo de aspectul fizic. Perfecțiunea lui