altul, au cazuri mai dificile sau pot fi prinși chiar cu o urgență locală. Nu uitați că
e vorba de voluntari, care de multe ori își plătesc singuri deplasările, așa că nu avem cum să-i obligăm să meargă, ca pe niște școlari. După ce îi anunțăm, ei iau legătura cu șeful grupului, el fiind cel care ne cere mai mulți oameni, în cazul în care unii dintre cei convocați nu pot merge. În cazul în speță, șeful de echipă este Meigs. El este și colaboratorul nostru cel mai vechi, pompier din Boston, un om extraordinar. În acest moment se află cu echipa lui la New Orleans.
– Da, cei de la secția de poliție unde lucrează detectivul Nelson mi-au spus că a plecat acolo, dar ar trebui să vorbim cu el, deși nu e nimic foarte important, a mințit Tucker. Dacă dă o mână de ajutor sub amenințarea uraganului, nu vreau să-l deranjez, de aceea voiam să știu dacă într-adevăr se află la New Orleans.
– Nu pot ști sigur până nu vorbesc cu șeful de echipă, deocamdată pot să vă
confirm că a răspuns pozitiv la alerta noastră, dar ce s-a întâmplat mai apoi… Vă
pot da numărul lui Meigs, însă vreau să vă spun de pe acum că ultima dată când am luat legătura cu el și echipa lui se aflau în Kenner, remiza principală de pompieri a aeroportului Louis Armstrong, și se pregăteau să încerce să ajungă la spitalul Charity.
Și-a notat numărul, în timp ce-i mulțumea directoarei, a închis și l-a sunat pe Meigs.
„Numărul de telefon apelat este indisponibil sau se află într-o zonă fără semnal.“
– În mă-sa de uragan! a șoptit.
*
A încercuit Cape May, New Jersey și Kelleen, Texas. Pentru acele cazuri din februarie și martie nu aveau nici o dovadă că Nelson ar fi fost prezent acolo. Pe atunci încă era angajatul poliției din Galveston și, firește, se afla acolo în decembrie, când au fost comise crimele din cazul Andrews. Dupree spusese că
avea să-l sune pe căpitan; dacă ar mai fi sunat și ea la sediul central de poliție din Galveston, exista riscul ca cineva să-i transmită asta șefului de secție, iar acesta, lui Dupree. Tucker era sigură că pentru poliția din Galveston ar fi fost ceva destul de bătător la ochi ca FBI-ul să intre în contact cu ei de două ori în aceeași zi, iar în plus, o astfel de acțiune era de-a dreptul riscantă, dacă până la urmă se va dovedi că greșise.
Știa ce credeau ceilalți despre ea, dar nu-i păsa. Învățase de mult timp, din greșeli, că singura greșeală de neiertat pe care ajunsese să o comită fusese să nu-și urmeze propria judecată. Era inteligentă, iar asta o ajuta pe două planuri: primul, pentru a ști că agenții FBI-ul nu aveau nici o disponibilitate de a sprijini avansarea unei femei, cu atât mai puțin dacă aceasta era afroamericană; al doilea, că dacă exista ceva care putea să-i facă să-și schimbe părerea, atunci acel ceva se numea „rezultate“.
Agenta Tucker a mai format încă o dată numărul lui Meigs, apoi a renunțat, închizând imediat ce a intrat mesajul robotului. Timp de câteva secunde, a rămas cu privirea pe telefon, ca și cum ar fi fost un obiect necunoscut. Atitudinea ei putea fi luată drept prostie sau neputință de către cineva care nu o cunoștea.
Emerson o observa atent, așteptând, cu mâinile oprite în aer, deasupra tastaturii.
În lunile de când lucra împreună cu ea, învățase să-i interpreteze momentele de inactivitate, pentru că femeia aceea energică și dominatoare se oprea numai pentru a se gândi. Încremenea pentru câteva secunde, abia dacă clipea, în timp ce privirea îi rătăcea prin încăpere oprindu-se la întâmplare, pe un obiect sau altul.
După care se mobiliza din nou. Și când făcea asta, avea deja luată o decizie.
Și-a ridicat privirea într-un târziu. Emerson a profitat pentru a-i spune:
– Agentă Tucker, am fotografiile cu familia Nelson cerute de subinspectoarea Salazar. Cele mai multe sunt luate din albume școlare și documente oficiale. Nu au calitatea dorită, dar…
Tucker s-a apropiat de masă și Emerson și-a mutat scaunul mai în spate ca să-i facă loc în fața monitorului. Ea a luat mouse-ul și a început să deruleze imaginile, una câte una. Emerson le studiase deja în detaliu.
– Doamna Nelson a fost frumoasă, poate prea atrăgătoare pentru profilul lui Lenx, iar băieții seamănă cu ea. Fata era diferită, părea ușor bosumflată, poate că
nu-i plăcea să i se facă poze, sau poate că era doar o adolescentă supărată pe lume, sau altceva.
Agenta Tucker a lăsat mouse-ul, s-a întors și s-a sprijinit de birou, în fața lui Emerson.
Îi aștepta cuvintele așa cum o pisică așteaptă farfurioara cu lapte.
– Am vorbit cu directoarea echipei de salvare, am obținut lista cu învoirile lui Nelson, mi-au dat-o cei de la poliția din Miami, începând cu aprilie, și am comparat-o cu solicitările venite din partea echipei de salvare pentru a participa la mai multe acțiuni. Învoirile de la serviciu și solicitările echipei de intervenție coincid întru totul, începând din aprilie, în Brooksville, până acum trei zile, în Tampa. Se afla în Galveston când au avut loc crimele împotriva familiei Andrews, iar astăzi se află, aproape sigur, la New Orleans. De fiecare dată, plecările lui au coincis cu un uragan, o furtună sau o tornadă.
– E omul nostru, a spus Emerson.
– Așa cred și eu. Încerc să dau de Meigs, șeful echipei de salvare din care face parte și Nelson; și încă nu avem confirmarea faptului că s-ar fi aflat la Cape May, New Jersey și Kelleen, Texas, în lunile februarie și martie.
Emerson a înghițit momeala.
– Pe atunci, Nelson încă mai lucra în Galveston. Aș putea să sun la departamentul de resurse umane de la poliție și să întreb, a propus el uitându-se la ceas. E duminică, sper să fie cineva…
Ea nu a spus nimic. Nimeni nu va putea dovedi că îi ordonase lui Emerson să
sune într-un loc unde Dupree ar fi sunat oricum. S-a dus la biroul ei, făcându-i loc lui Emerson să formeze numărul.
Când a închis, Emerson zâmbea.
– S-a învoit atât în februarie, cât și în martie, pentru a însoți echipa de salvare.
Agenta Tucker și-a pus coatele pe masă, și-a dus o palmă la bărbie, s-a uitat spre Emerson, dar privirea i-a trecut prin el și și-a luat unele dintre acele minute de gândire.
– Credeți că doamna Nelson e genul care se culcă devreme?
Emerson nu a răspuns, pentru că lucrând cu Tucker mai învățase un lucru: nu pusese întrebarea pentru a se consulta cu el. S-a ridicat în picioare și și-a luat jacheta; a mai întârziat doar o clipă văzând e-mailul cu fotografiile arhivate, gata de a fi trimise.
Tucker era deja la ușă, însă s-a întors spre el și a răspuns, de parcă Emerson ar fi pus întrebarea cu voce tare.
– Fiecare lucru la vremea lui. Să mergem.
*
Amaia a intrat pe computer și imaginea presupusei scriituri a întâmpinat-o pe tot monitorul:
