de șemineu, a spus Amaia, repezindu-se la masă pentru a căuta, urmată de ceilalți. După ce a studiat cu atenție fotografiile, a luat două dintre ele. În astea două vioara se vede foarte bine dintr-o parte, dar, pentru că fotografia e făcută de la distanță, nu se poate vedea până unde se întinde zgârietura. Fotografiile primite de la căpitan sunt de foarte bună calitate, deci cred că dacă am face ceea ce a propus agentul Johnson, adică să le scanăm și să le mărim, s-ar putea să
obținem o imagine mai clară.
– Dați-i drumul, și-a dat acordul Dupree.
28. Ascuns la vedere
New Orleans, Louisiana
În ultima oră, ploaia se intensificase, acum își abătea rafalele tot mai puternice asupra geamurilor, producând un zgomot la fel de puternic de parcă cineva ar fi aruncat în ele cu pietricele. Vântul bătea cu putere. Tunetele ajungeau până la ei de la mare depărtare, ca un ecou monoton, iar fulgerele luminau un cer îngustat de norii compacți. Centrul Național pentru Uragane confirmase că ochiul uraganului avea o lărgime de cincizeci de mile, acoperea tot golful Mexic și se îndrepta implacabil spre New Orleans.
Amaia a privit spre ferestre, surprinsă de o nouă serie de zdrăngănituri, care au făcut-o să se întrebe din nou dacă paravanele de hârtie de ambalaj, prinse în cruce cu bandă adezivă, montate pe dinăuntru de pompieri la fiecare fereastră, îi vor proteja de cioburi în cazul în care geamul se va face țăndări. Ca și cum natura ar fi vrut să-i dea un răspuns, un fulger a proiectat pe hârtia de ambalaj umbra a ceea ce a părut a fi o imagine din jocul X și 0, trasat de bandă pe geam.
Nu le-a luat mai mult de câteva minute ca să scaneze și să mărească fotografiile, dar a durat ceva mai mult până să găsească programul potrivit pentru a identifica scrisul. Zgârietura arăta cam așa:
Programul sugera că ținând cont de desfășurare, morfologie, constanță și dimensiuni, putea fi considerată drept scriitură. Firește că până la urmă putea fi o simplă zgârietură accidentală, așa cum sugerase Johnson, dar la fel de bine putea fi și altceva. Tot privind presupusul scris, începuse să observe asemănări cu un I, cu un N, poate chiar un R, dar la fel de bine putea fi și M, urmat de un N. Codița de la capăt părea să nu fi fost întreruptă, ca și cum nu ar fi fost altceva decât o pauză între acea scriere și următoarea. A dat din cap în sens negativ și a renunțat,
„poate nu e decât o zgârietură“.
La zece și un sfert au luat din nou legătura cu Emerson și Tucker.
Dupree a lăsat-o pe Amaia să conducă discuția.
– Există puține date despre comportamentul lui Martin Lenx, înainte de a-și asasina familia. Nu a făcut armata, iar pe vremea când a fost la școală, elevilor nu li se făcea test de personalitate. Nu a urmat niciodată un tratament psihologic sau psihiatric, iar în locurile unde a muncit nu i s-a cerut niciodată să facă alte teste, în afară de cele de competență la locul de muncă și de analizele medicale obișnuite. Toate rapoartele privind personalitatea lui au fost elaborate pe baza comportamentului său când a comis crimele, a presupusei sale fugi și dispariții.
După cum știți, există mai multe ipoteze, multe dintre ele conduc la ideea că s-a sinucis după comiterea crimelor, dar, după părerea mea, din scrisoarea întocmită
după ce și-a omorât familia nu reiese că s-ar fi simțit cu conștiința atât de încărcată încât să se sinucidă. Caracterul său ne indică posibilitatea de a-și fi refăcut viața. Să fi început de la zero, asta este ceva ce se potrivește perfect cu o personalitate ca a lui. Bănuiesc că Martin Lenx și compozitorul pot fi una și aceeași persoană.
– Cred că e o posibilitate de care trebuie să ținem cont, mă bucur că ne vom concentra pe ipoteza asta, a zis Tucker, bucuroasă.
Din priviri, Dupree a îndemnat-o pe Amaia să continue.
– Bun, a continuat ea. În schimb, sunt de altă părere când vine vorba despre ce ar fi putut face în tot acest timp, în cazul în care este chiar omul nostru. Agentă
Tucker, dumneavoastră ați mers pe ideea că și-ar fi schimbat radical viața, imaginea, aspectul. Dar dacă vorbim de același om care s-a fotografiat împreună
cu familia, înainte de a o asasina, sunt convinsă că nu și-a modificat nici unul dintre aspectele de bază ale existenței lui. Acea fotografie ne oferă cheia fanteziilor lui. I-a tot mișcat și rearanjat pentru fotografie, chiar a ajuns să-l scoată din cadru pe cel mai mic dintre copii. Numai după ce a văzut câtă
tulburare și surprindere a cauzat asta la soția lui și la fotograf, a acceptat să-și facă o fotografie cu întreaga familie, însă după două zile a revenit și și-a făcut una în care apare doar el. O fotografie pentru care nu și-a schimbat hainele, nici aspectul, pieptănătura sau ochelarii; nici măcar nu a luat o altă poziție. A pozat exact la fel, până într-acolo încât, după ce am comparat cele două fotografii, mi-am dat seama că era exact același cadru, de parcă pozele ar fi fost făcute deodată, doar că din una lipsește familia. Sigura diferență între cele două imagini ale lui este că în cea în care apare singur zâmbește satisfăcut.
– Nu-mi dau seama unde vreți să ajungeți, i-a reproșat Tucker.
– Martin Lenx și-a distrus familia pentru că nu se potrivea idealului său, însă nu credea că ar fi ceva în neregulă cu el, că ar avea ceva rău în el, că ar fi fost cazul să se schimbe. Dacă Martin Lenx și-a refăcut viața, cred că a încercat să o repete pe cea dinainte, dar controlând-o mai strict de această dată, făcând totul bine, fără greșeli. Cei din familia lui se transformaseră, nu el; el se consideră perfect.
Se așteptase ca Tucker să o contrazică, însă agenta a vorbit pe un ton calm și apreciativ:
– Deci dumneavoastră mergeți pe ideea conform căreia compozitorul ar fi un bărbat de vreo cincizeci și cinci de ani – adică vârsta pe care ar trebui să o aibă
Lenx –, căsătorit, tradiționalist, conservator. Credeți că ar avea același număr de copii?
– E posibil să fie așa, a răspuns Amaia. Lenx era un tip conservator, așa că
probabil a încercat să aibă din nou viața pe care el o credea ideală, dar fără să
mai facă erori. Este important de ținut minte că el nu se simte responsabil.
Johnson a dus ideea mai departe.
– Soția lui nu ar atrage privirile, la fel și mașina; ar avea o casă specifică clasei de mijloc, iar el ar avea un post de conducere, dar nu principal și ar fi în continuare un om religios. Lenx mergea la biserică de mai multe ori pe săptămână, își obliga copiii să participe la lecțiile de religie și îndeplinea anumite funcții în cadrul congregației. De fapt, în scrisoarea pe care a lăsat-o, și-a
justificat crimele prin faptul că familia lui se îndepărtase de calea cea dreaptă a religiei.
Dupree a încuviințat uitându-se la telefon.
Putea jura că agenta Tucker zâmbea atunci când a spus:
– Păi, ceea ce avem aici o să vă încânte. Vorbea cu tonul cuiva căruia i se recunosc meritele. După discuția cu Nelson din această după-amiază, ceva nu-mi era clar, așa că am încercat, împreună cu Emerson, să vedem ce nu era în regulă.
Detectivul Nelson nu ni s-a părut neglijent, cât mai degrabă evaziv, iar din materialele extrase din ceea ce ne-a trimis agentul Johnson reiese, și noi suntem de acord, că investigația asupra uciderii membrilor familiei Andrews a fost făcută corect. Așa că atitudinea lui Nelson a făcut să trezească în mine întrebarea de unde vine aparentul lui dezinteres. Să nu uităm că, atunci când l-am sunat, el se afla în Tampa, cu un grup de voluntari, cu doar câteva ore înainte să aflăm de ultima familie asasinată. De asemenea, Nelson se aflase la Galveston când au fost comise crimele împotriva familiei Andrews.
– Este detectiv la secția Omucideri, a intervenit Johnson, și înainte de a trăi în Florida, a trăit în Galveston… Nu știu ce…
– Și exact când Joseph Andrews Jr. atrage atenția asupra viorii, aceasta dispare.
– Agentă Tucker, îmi permit să vă amintesc că instrumentul a dispărut după ce echipa de specialiști a intervenit a doua oară la locul crimei. Detectivul Nelson a fost cel care a trimis vioara din nou la laborator, chiar dacă a făcut-o la insistențele lui Joseph Andrews Jr., a precizat Johnson.
