Engrasi s-a oprit brusc. Nu se temea de Rosario, dar zâmbetul ei triumfător a neliniștit-o profund, pentru că s-a văzut obligată să-i acorde credibilitate. După
experiența cu fratele ei, ajunsese să se bazeze pe intuiție, așa că acum intuiția îi
spunea că dacă Rosario i-a ieșit în față era ca și cum i-ar fi ieșit un lup.
– Ce faci aici, Rosario?
– Nu te bucuri să mă vezi, cumnățico?
– Nu, i-a răspuns sec Engrasi.
Rosario și-a pus din nou ochelarii de soare, în timp ce a zis:
– Stai puțin, nu văd de ce trebuie să fii nepoliticoasă. A trecut ceva timp de când noi două nu am mai stat de vorbă. Să tot fie vreo trei ani? Și m-am gândit că ar fi timpul.
Engrasi a continuat să se uite lung la ea, nemișcată.
– Ce vrei, Rosario? De ce ai venit?
Rosario a zâmbit și mai larg, dacă așa ceva era posibil.
– Juan mi-a spus despre discuția pe care ați avut-o…
Engrasi a rămas impasibilă.
– Ca să fiu sinceră, trebuie să-ți spun, cumnățico, că te-am subapreciat. Nu din rea intenție, să nu mă înțelegi greșit. În general, n-am o părere prea bună despre psihologi și psihiatri, cu șmecheriile și infantilismele lor. Adevărul este că mi se par o liotă de țicniți, plini de traume, încercând cu toții să-și găsească buricul, a spus dând din umeri și clătinând ușor din cap, un gest care în altă situație ar fi fost cochet. Așa că îmi cer scuze, cumnățico, pentru că într-adevăr ai fost foarte isteață.
Engrasi și-a lăsat capul într-o parte, a strâns din buze și și-a asprit privirea.
Amabilitatea ei afectată nu o păcălea, acea amabilitate aparentă era plină de otravă. A continuat să stea nemișcată, refuzând să intre în jocul lui Rosario, atunci când aceasta a făcut un pas spre ea și a atins-o ușor pe braț, un gest care se voia de încredere.
– Nu ți-o reproșez, Engrasi, știu că, într-un fel, ți-am pus totul pe tavă, dar chiar și așa, tot trebuie să recunosc că ai fost foarte isteață, ai știut să profiți de ocazie
imediat ce a apărut.
– Nu știu la ce te referi, nu a fost nici o ocazie, doar un bărbat care mi-a bătut la ușă ținând în brațe o fetiță aproape moartă și extrem de îngrozită.
Rosario a zâmbit din nou, și-a înălțat mâinile și a dat din umeri, ca și cum ar fi vrut să spună că nu are importanță.
– Deja ți-am zis, cumnățico, că nu e cazul să te porți urât. Credeam că o să-mi fie mai ușor să vorbesc cu o psihologă ca tine, a spus zâmbind ca și cum ar fi fost vorba de o glumă, apoi a redevenit serioasă. Vreau să spun, Engrasi, că atunci eu nu mă simțeam bine, tot ce făceam nu avea nici o logică… Însă lucrurile s-au schimbat, acum îmi iau pastilele, urmez un tratament care dă roade, în sfârșit.
A zâmbit din nou mulțumită, apoi a continuat pe un ton confesiv:
– Nu-ți imagina că a fost mereu așa, la început aveam reacții adverse. Trebuie să
spun, în apărarea mea, că vorbesc despre un tratament greu de dozat. Mă
simțeam rău când îl urmam, eram mereu adormită, moleșită, înceată la minte. Nu mă suportam în starea aia, cumnățico, tu trebuie să înțelegi, pentru că eu sunt oricum numai înceată la minte nu. Mă panicam cumplit la gândul că pastilele alea o să-mi distrugă personalitatea, adică tot ceea ce ne reprezintă pe noi, până
la urmă.
Engrasi și-a încrucișat brațele la piept, continuând să o privească. Începea să se sature de numărul ei, însă voia să vadă ce urmărea, de fapt.
Un zâmbet minunat a apărut pe fața lui Rosario.
– Dar am scăpat de toate astea, doctorul Hidalgo a găsit, în sfârșit, tratamentul care mi se potrivește. Mă simt bine, Engrasi, aș zice chiar minunat. Mă simt bine cu pastilele astea, mă ajută să gândesc limpede, le iau și sunt în stare să mă
comport firesc, fără ca ele să-mi blocheze mintea și, iar asta este cel mai important, a spus coborându-și ochelarii până pe vârful nasului pentru ca Engrasi să-i poată vedea ochii, fără să-mi schimbe deloc personalitatea. Acum sunt mereu eu însămi.
Se arătase lupul, în sfârșit.
De data aceasta, Engrasi a fost cea care a făcut un pas înainte și și-a pus palma
dreaptă pe antebrațul lui Rosario.
– Păi, mă bucur mult pentru tine, cumnățico, a spus luând în derâdere tonul cumnatei ei, dar nu-mi pasă dacă-ți iei pastilele sau le arunci la veceu, asta nu schimbă nimic.
Lui Rosario i s-a șters zâmbetul de pe față, dar și-a așezat palma peste mâna lui Engrasi.
– Te înșeli, schimbă totul. Așa cum ți-am spus mai înainte, purtarea mea era total lipsită de logică și nerezonabilă. Nu-mi interpreta greșit vorbele, mereu am știut ce trebuie să fac, doar că nu mai știam când era momentul potrivit, spre deosebire de acum, când știu în fiecare moment ce am de făcut. A strâns cu putere mâna lui Engrasi, lipind-o de a ei ca și cum i-ar fi prins-o în capcană.
Dacă e ceva ce-am învățat din ziua în care s-a născut fetița asta, atunci este faptul că fiecare avem un destin, Engrasi, așa că ea și-l va împlini, așa cum mi-l voi împlini și eu.
Engrasi s-a dat înapoi, retrăgându-și mâna, ca izbită de răutatea lui Rosario.
– Nebuna dracului! a șoptit, gâfâind îngrozită.
– O, pentru Dumnezeu! La una ca asta m-aș fi așteptat de la oricine altcineva, Engrasi, dar nu de la tine, nu de la doamna psiholog, a spus prefăcându-se dezamăgită.
