Dar el nu s-a mulțumit cu asta, a vrut să vadă studioul, fundalurile disponibile pentru fotografie, ba chiar și tipurile de iluminare. Înainte de a veni cu familia, a ales totul, inclusiv fotoliile și scaunele pe care aveau să se așeze.
– S-ar zice că îi plăcea să țină totul sub control, a spus Amaia.
– Așa o fi, dar asta nu i-a ajutat prea mult. La început, părea că lucrurile mergeau bine. S-au așezat, am făcut câteva probe. Însă Martin Lenx nu era mulțumit. A schimbat de vreo opt ori ordinea în care se așezaseră. Copiii păreau să se amuze de toată încâlceala aceea, dar soția lui era complet buimăcită. Apoi, domnul Lenx a sugerat ca mezinul să iasă din cadru. Doamna Lenx a bombănit, spunând că așa ceva era ridicol și, chiar dacă era o femeie foarte timidă și blândă, a fost suficient pentru ca Lenx să renunțe la idee. Fotografia pe care au ales-o până la urmă, cea care mai apoi avea să apară în ziare și la care dumneavoastră vă uitați acum, este prima pe care am făcut-o. N-am păstrat celelalte fotografii de probă, atunci erau lipsite de importanță, așa că le-am distrus. Dar fotografia aceasta, o am și eu în față în acest moment, conține destul de multe informații, cel puțin din punctul meu de vedere.
– Bine, domnule Gray, a spus ea fermecată, faceți-vă numărul. Spuneți-mi ce vedeți în fotografie.
– Uitați-vă cum își ține Lenx gura. E ca tăișul unui topor.
Ea a încuviințat bucuroasă, era exact la ce se gândise și ea.
– În patruzeci de ani de muncă, am văzut expresia asta de multe ori și o numesc
„sindromul miresei plouate“.
Amaia a privit fotografia mărită pe ecranul laptopului și a încercuit, cu vârful unui creion, gura lui Lenx.
– Mireasa plouată? Spuneți-mi ce înseamnă asta.
– Din fericire, lucrurile s-au schimbat mult în ultimul timp. Căsătoria nu mai e un obiectiv principal în viață, dar a fost multă vreme pentru majoritatea bărbaților și femeilor. Acum e văzută mai degrabă ca o opțiune plăcută, ceva ce s-ar putea să se întâmple, dar știu cazuri de femei, ba chiar și de bărbați, care au idealizat, până la stupiditate, căsătoria. I-am zis mireasa plouată pentru că sunt mai frecvente cazurile de fete. Femei care visau, încă din copilărie, să se mărite.
Nu să se îndrăgostească, ori să cunoască pur și simplu pe cineva cu care să-și împartă viața, ci să se mărite. Își idealizează nunta, imaginează și planifică totul până la cele mai mici detalii, a spus râzând.
Ea a fost de acord și a zâmbit.
– Știu la ce vă referiți.
Gray a continuat înflăcărat.
– Însă realitatea biruie, iar realitatea este că și în Wisconsin plouă. Toate acele mirese se trezesc dimineața pregătite pentru cea mai importantă zi din viața lor și, când văd că toarnă cu găleata, vor să suspende totul. Ploaia nu era în planurile lor. În cadrul ceremoniei lor idealizate nu au ce căuta o rochie udă sau încălțările pline de noroi ale invitaților și spun asta în gura mare. Nu este cum își imaginaseră ele, așa că vor să renunțe. Firește că mereu există cineva, de obicei cel care dă banii de nuntă, un tată, o mamă, care le aduce cu picioarele pe pământ sau, mai bine zis, le obligă să coboare cu picioarele pe pământ. Și atunci apare această expresie a feței, mai evidentă la unii, la alții aproape imperceptibilă, dar tot contrarietate se numește. Același rictus care se poate observa la gura lui Lenx în fotografia de familie. E o mireasă plouată. Vrea să se întoarcă în pat și să uite totul, pentru că nu este cum planificase el. Și expresia soției e aproape la fel de stridentă ca a lui. Descumpănită, știe că ceva nu merge bine, își dă seama că proasta dispoziție a soțului ei este doar vârful aisbergului care le va scufunda relația. Dar în acele clipe e prea tulburată pentru a-l putea înfrunta, se preface că nu se întâmplă nimic și pozează… Dar deja arată ca un
miel decapitat. Am văzut și asta de câteva ori.
– Credeți că Lenx s-a decis atunci?
– Știu de la el, mai târziu a apărut și în ziare, că spera să obțină postul de director la o bancă locală, cred că fotografia de familie era gândită ca o formă de pozi-ționare socială. Din câte știu, după câteva zile a aflat că nu a primit slujba. Dar ceva s-a întâmplat, fără îndoială, în timpul sesiunii fotografice, baletul acela cu copiii, din care el a vrut să elimine unul…
O puternică rafală de vânt a izbit clădirea, spărgând o fereastră la unul dintre etaje. Zgomotului răsunător i-au urmat câteva țipete de spaimă, pe lângă câteva înjurături.
– Pentru Dumnezeu, ce a fost asta? a întrebat Clayton Gray, care trebuie să fi auzit zgomotul cât se poate de bine.
– E un uragan, domnule Gray, vă telefonez din New Orleans.
– De la Katrina? Așa se numește uraganul, nu? Dar ce faci acolo, femeie bună?
Amaia a răsuflat lung și în tăcere, în timp ce-și punea ordine în gânduri.
– Mai am în fața ochilor o fotografie cu Martin Lenx singur, făcută probabil în aceeași zi, a spus, fără să-i răspundă domnului Gray și reînnodând firul discuției.
– Nu mă miră că ați crezut așa, dar chiar dacă poartă aceleași haine, fotografia e făcută două zile mai târziu. Martin Lenx a venit aici și mi-a spus că voia o fotografie cu el singur. Cea mai rapidă fotografie din viața mea. A intrat, s-a așezat, iar eu am apăsat pe buton. Martin nu m-a lăsat să mai fac nici măcar una de probă. Mi-a spus că aceea e perfectă.
Amaia a mișcat creionul peste calendarul din urmă cu optsprezece ani, adus de Johnson. La două zile după fotografia de familie. Ziua când i se spusese că nu obținuse postul, o zi înainte de a solicita un permis de port-armă: aceea era ziua în care Martin Lenx își făcuse o fotografie perfectă, una în care apărea singur.
Și-a luat la revedere de la domnul Clayton, cel care a reușit să o facă să mai zâmbească încă o dată spunându-i să fugă cât mai repede din New Orleans.
– La televizor se spune că uraganul va distruge orașul. Adăpostiți-vă, dragă
domnișoară, a spus înainte de a închide.
Exact în acel moment au început să urle toate sirenele de urgență de la remiza pompierilor. Și-a ridicat capul și și-a dat seama că și alte alarme, din stradă, se alăturaseră zgomotului. A văzut că și Johnson se oprise din lucru și acum privea în jur, copleșit de sunetul asurzitor. L-a privit stupefiată. El a făcut semn spre cadranul ceasului și a mimat cu buzele: „Starea de urgență“. Amaia a dat din cap că a înțeles, apoi și-a concentrat atenția din nou asupra fotografiei cu Lenx.
A mărit iarăși imaginea. Colțurile buzelor erau ușor ridicate din cauza contracției mușchilor zigomatici inferior și superior din apropierea gurii. Zâmbea, fără
îndoială, reținut, în secret.
Există multe soiuri de zâmbete, majoritatea false: cel utilizat atunci când ești în fața unui aparat de fotografiat; cel circumstanțial, atunci când cineva face o glumă proastă; zâmbetul încurcat, la comentarii nefericite; cel seducător, care ne apare pe chip atunci când cineva ne atrage sexual; cel sarcastic, atât de propriu politicienilor, care zâmbesc când o întrebare îi pune în dificultate; și apoi există
zâmbetul autentic, zâmbetul de fericire. Își amintea că atunci când era mică se chinuia să zâmbească pentru ca mătușa ei să nu se îngrijoreze, însă ea îi zicea:
„Nu mă duci tu pe mine, Amaia, nu zâmbești cu ochii“. Astfel, în cel mai simplu mod cu putință, Engrasi definea zâmbetul lui Duchenne, fiziologia zâmbetului sincer. A mărit și mai mult imaginea pentru a-i vedea ochii, fără ca gura să mai intre în cadru. Chiar și prin lentilele ochelarilor cu ramă de baga, Amaia a reușit să observe expresia pe care o căuta. Contracția mușchiului orbicular al ochiului ridica ușor obrajii, producând riduri fine în jurul ochilor. Știa că psihopații se specializează în imitarea emoțiilor omenești, dar încă nu cunoscuse nici unul care să-și poată controla numai mușchiul orbicular. A simțit că abia acum reușise să se conecteze la mintea acelui om și a avut certitudinea că îi va putea face profilul fără nici o șovăială, având dovada clară a motivului pentru care acea fotografie l-a mulțumit din prima pe exigentul domn Lenx. În acea clipă fusese fericit, cu adevărat fericit.
26. Zâmbet triumfător
Elizondo
Engrasi a trecut prin Mendinueta, pe malul celălalt al râului Baztán și, urmând cursul râului, a cotit spre strada Braulio Iriarte. Casa ei, cea în care locuia de când revenise de la Paris, se afla la mijlocul străzii. Zidurile groase, de piatră, o apărau de umezeala ce venea dinspre râul care trecea în apropiere, deși Amaia era gata să jure că putea simți sub picioare apele lui. Strada purta numele unui locuitor din sat, Braulio Iriarte, care se dusese în America și se îmbogățise de pe urma unei berării deschise în Mexic. S-a întors după mulți ani, bogat și plin de generozitate, și s-a transformat în marele binefăcător din Elizondo. Dar înainte de a-și datora numele domnului Iriarte, se numise „Strada Soarelui“, o denumire primordială și cu totul logică, pentru că, ținând cont de situarea ei la nord, era strada care se bucura de cele mai multe ore de soare din tot satul; ceea ce nu era doar important, ci de-a dreptul vital în vremurile când aproape că nu exista altă
lumină în afară de cea a zilei, iar întunericul era plin de amenințări. Engrasi mergea distrasă, fermecată de strălucirea soarelui pe suprafața încrețită a apelor râului și bucurându-se de razele timide care-i încălzeau hainele, făcându-i pielea să se înfioare. De aceea nu a văzut-o pe Rosario, până când nu s-a trezit față în față cu ea. Era îmbrăcată elegant, cu o jachetă de culoare bej, pantofi cu toc jos și o poșetă maro, cu mânere scurte, atârnată pe antebraț, în dreptul cotului mâinii stângi, cu un gest ce s-ar fi vrut natural, dar care era de fapt întru totul studiat. În părul ei castaniu, pieptănat impecabil, străluceau șuvițe acaju. Se oprise în dreptul casei lui Engrasi. O aștepta și a zâmbit când a văzut-o. Zâmbetul ei a fost unul larg, ca la carte, cu obrajii ridicați, cu pomeții ieșiți în evidență. De parcă ar fi vrut să-i transmită lui Engrasi că e cazul să alunge orice îndoială, și-a dat jos ochelarii de soare, lăsând-o să-i vadă micile riduri din jurul ochilor și dându-i de înțeles că gestul acela fusese făcut din cea mai nevinovată și deplină fericire.
