Nana și-a oprit mâna în dreptul altui articol.
Continuă investigațiile în cazul celor șase fete dispărute în timpul uraganului Acestea se adaugă la zecile de dispariții cauzate de trecerea uraganului Betsy, însă poliția nu pune dispariția lor pe seama uraganului.
Sub ruinele unei clădiri au fost găsite cadavrele doctorului Dupree și al soției
acestuia
Doctorul Dupree, împreună cu soția lui, infirmieră, se întorceau spre casă după
ce fuseseră chemați la o urgență.
Amândoi au fost găsiți în interiorul mașinii, care a fost literalmente strivită de o clădire ce s-a prăbușit peste ea. Trupurile celor doi au fost descoperite după o săptămână de la trecerea uraganului Betsy și erau într-un stadiu avansat de descompunere din cauza căldurii.
Dispariția celor șase fete din Tremé va fi investigată drept răpire O presupusă echipă de salvare le-a scos din casa lor în timpul uraganului și de atunci nu se mai știe nimic despre ele. Minorele se aflau în custodia unei guvernante și se adăpostiseră de furtună în casa ei. Una dintre minore este chiar fiica guvernantei, iar alta este nepoata ei. Femeia și un nepot, băiatul fiind fratele uneia dintre dispărute și verișor cu alta, sunt singurii martori. Astăzi vor compărea în fața procurorului.
Betsy va fi anulat ca nume de uragan
La un an de la dispariția „celor șase din Tremé“, procuratura a închis cazul, iar cele șase fete au fost considerate victime ale uraganului Betsy, alăturându-se astfel celor patruzeci și șapte de persoane care continuă să fie date dispărute și care sunt considerate, în mod oficial, moarte.
Nana a dat câteva dintre paginile groase ale albumului, până a ajuns la locul unde o fotografie ținea loc de semn de carte. În fotografie se vedea o adolescentă
zâmbind spre aparat, părul negru și creț îi cădea până la jumătatea spatelui. Era imaginea care fusese folosită pentru afișe după dispariția ei. Poliția i-o înapoiase
destul de șifonată, însă trecerea timpului, chiar dacă o îngălbenise și îi îndoise colțurile, nu reușise să șteargă scânteierea plină de viață din ochii negri ai fetei.
Nana refuza, așa cum făcuse ani întregi cu ziarele, să o pună într-o folie de plastic. Simțea nevoia de a o atinge, avea impresia că gestul o apropia, într-un fel, de fată. Simțea că dacă ar fi pus-o într-o folie sau în dosul unei bucăți de sticlă, i-ar fi dat un aer de relicvă, ceea ce nu-și dorea pentru fiica ei. Nu o îngropase, așa că nu avea să pună fotografia nici pe o cruce, nici într-o ramă.
A ridicat privirea și s-a uitat în jur. Își jurase să aștepte mereu acolo, însă iată că
acum era nevoită să plece. Și-a văzut poșeta albastră pe blatul bucătăriei; în poșetă își pusese actele de identitate, niște bani și medicamentele. S-a uitat din nou la fotografie de parcă urma să ia în brațe un copil, a luat-o cu ambele mâini, a strâns-o la piept și a închis albumul. Nu l-a mai pus la loc, l-a lăsat acolo, pe masă. Și-a strecurat fotografia la sân, și-a luat bastonul și poșeta albastră și a ieșit din casă, încuind ușa în urma ei.
25. Un ac
New Orleans, Louisiana
Amaia s-a uitat cu atenție la fotografiile din dosar. Cele ale băieților păreau luate din albumul de sfârșit de an școlar. Exista una în care tatăl apărea singur și unica fotografie în care se vedea și soția lui era una de familie. A studiat fotografia în care apărea întreaga familie Lenx. Martin, un individ șters, anodin. Totul la el, de la nodul strâns al cravatei până la gulerul apretat al cămășii curate, vorbea despre meticulozitate și dichiseală. Se chinuia să transmită imaginea cuiva respectabil și inteligent, dublată de o pereche de ochelari cu ramă de baga, potriviți pentru un profesor mai degrabă. Imaginea unui om care ținea totul sub control, numai că
probabil tocmai excesul de zel îl sabota, lăsând să transpară din atitudinea lui, din părul pieptănat și răspieptănat și din unghiile lui curate, o nesiguranță de castrat. Influențat de educația primită de la o mamă severă, nu fusese capabil să
ofere familiei lui o casă, așa că locuiau toți sub același acoperiș, în casa mamei lui. Amaia era convinsă că situația fusese umilitoare pentru el, cel care, incapabil de a se desprinde de influența maternă, sau poate în încercarea de a imita viața părinților lui, o viață plină de succes din punctul lui de vedere, sfârșise prin a-și alege o soție care privea cu timiditate la obiectivul aparatului de fotografiat, cu o coafură copiată după cea a soacrei.
Copiii erau cu totul altfel. Zâmbeau nestingheriți și sinceri, păreau fericiți. Fata purta despletit părul lung, roșcat, zâmbetul ei era cald și plin de încredere. Amaia a observat că avea buzele date ușor cu ruj, în contrast cu îmbrăcămintea sobră și spălăcită. A fost sigură că se dăduse doar pentru fotografie. Și-a imaginat-o ștergându-și rujul de pe buze cu hârtie igienică, în fața oglinzii din baie. Toți priveau țintă la obiectiv și se atingeau ușor unii de alții, în afară de Martin, care poza stând într-o parte. Amaia a luat fotografia în care apărea singur, făcută
poate în aceeași zi – purta același costum și aceeași cravată – și a constatat că
poziția corpului și expresia lui erau exact aceleași ca în fotografia de grup.
Poziția mâinilor, bărbia scoasă înainte, umerii ridicați, trași ușor spre spate, cutele hainelor, toate în afară de gură. Rictusul, ca o tăietură în poza de grup,
dispăruse din fotografia cu el singur. Își ținea gura tot închisă, dar buzele îi erau ceva mai relaxate, dând senzația că oricând ar fi putut zâmbi. A mărit imaginea și a reușit să citească nota din josul fotografiei: „Clayton Gray, fotograf“.
Linia pe care vorbiseră cu o oră în urmă cu Emerson și Tucker era destinată
apelurilor de urgență. De câteva minute începuse să sune neîntrerupt, așa că până
la urmă s-au decis să renunțe la telefonul fix. A format numărul pe telefonul mobil primit de la Dupree.
Clayton Gray încă mai exercita meseria de fotograf; i-a spus fără ca ea să-l întrebe, însă spera că nu o să mai muncească multă vreme, pentru că adevărul era că în ultimul timp îi venea tot mai greu să se dea jos din pat dimineața devreme.
Curând, fiicele lui aveau să preia afacerea, deși știa că atunci când va putea sta în pat cât va avea chef, nu o să-și mai dorească asta atât de mult. Amaia și-a dat seama că fotograful zâmbea.
Bineînțeles că își amintea de familia Lenx, nu credea că cineva din Madison i-ar fi putut uita. Da, el făcuse fotografia, era un portret tipic de familie, la modă în acele vremuri. Între anii șaptezeci și optzeci, acel gen de portret însemnase pentru familiile de clasă medie ceea ce însemnase un tablou în ulei pentru nobilimea din Renaștere. După apariția aparatelor digitale, lumea nu mai apela atât de des la fotografi precum Gray, chiar dacă mai existau unele evenimente, nunțile, de exemplu, unde era obligatorie prezența unui fotograf profesionist de prestigiu. Nu, poliția nu-l interogase niciodată despre Lenx. Dacă-și amintea ceva care să-i fi atras atenția atunci?
– Soția mea spune că mi-am greșit cariera și că în loc de fotograf trebuia să mă
fac psiholog. După modul în care mirii pozează pot spune, cu o marjă de eroare extrem de mică, dacă vor mai fi sau nu împreună peste doi ani, a spus râzând. Nu cred că asta se poate învăța la facultate, ține de felul în care se așază pentru a fi fotografiați, de poziția mâinilor și mai ales a gurii, știți? Mai mult decât ochii, deși se spune că ei sunt oglinda sufletului, mie expresia gurii îmi spune mult mai mult.
Amaia a zâmbit înainte de a răspunde.
– Soția dumneavoastră are dreptate, vorbiți despre limbajul non-verbal, o specializare extrem de căutată.
– Am să țin cont; dacă așternuturile o să înceapă să mă frigă după ce mă
pensionez, poate mă înscriu la facultate ca să mă specializez, a spus râzând.
– Vă amintiți când ați făcut fotografia?
– Mă rog, acum să nu credeți că am o memorie de elefant, în cele mai multe cazuri aș putea spune cu destul de multă aproximație, ba chiar aș putea fi exact, dacă mi-aș consulta agendele, pentru că le păstrez pe toate. Dar vorbind despre familia Lenx, ceea ce s-a întâmplat mai târziu cu ea a făcut ca tot ce avea legătură cu ea să fie povestit de nenumărate ori, până când s-a fixat definitiv în memoria noastră. Am făcut fotografia cu două luni înainte de crime. Tatăl, Martin, a venit la studioul meu de trei ori, înainte de a se hotărî. Era un individ meticulos și foarte exigent. Tuturor clienților li se arată un album care conține selecții cu cele mai reușite fotografii ale noastre, imagini cu familii cu număr diferit de membri, de diverse vârste și în diverse compoziții, nimic neobișnuit.