Lui Engrasi îi tremurau mâinile atât de tare, încât, pentru ca Rosario să nu observe, s-a văzut nevoită să și le strângă una pe alta.
– Fetița nu se întoarce acasă la tine, nu v-o dau, sunt gata să fac orice, iar dacă
vreți să umblăm prin tribunale…
Rosario a zâmbit din nou, amuzată, în timp ce dădea negativ din cap.
– Nu vorbește nimeni de mers la tribunal, din motive evidente și care nu ne convin, a spus uitându-se în jur. Nici nu vreau să mă gândesc la ce scandal ar ieși în sat, mai ales acum, când patiseria voastră de doi bani a luat avânt datorită mie.
Nu, nici vorbă de așa ceva.
Engrasi era descumpănită.
– Și atunci…
Rosario a trecut prin fața ei și a continuat să coboare strada, ca și cum conversația lor s-ar fi încheiat. Însă la un moment dat s-a întors, cu zâmbetul ei triumfător.
– Ți-am spus că acum gândesc limpede. Acum știu în fiecare clipă ce am de făcut.
Engrasi a rămas încremenită în mijlocul străzii, până când a pierdut-o din ochi pe Rosario. S-a bucurat că nici ea nu o mai putea vedea, pentru că a scăpat cheile pe jos de două ori, înainte de a reuși să descuie. A intrat în casă, a închis ușa și s-a sprijinit de ea, ca și cum ar fi baricadat-o cu propriul trup. Niciodată, în toată
viața ei, nu mai fusese atât de speriată.
27. Zgârieturi
New Orleans, Louisiana
Duminică, 28 august 2005, seara
Dupree a intrat în sala de ședință, împreună cu doi agenți dintr-o patrulă de poliție.
– Johnson, Salazar, aceștia sunt agenții Elliott și Case, a spus în timp ce bărbații încuviințau, de la poliția din Galveston. Au făcut un drum de peste șase ore cu mașina pentru a ne aduce fotografiile originale cu scena crimelor din casa familiei Andrews, plus cele ulterioare, făcute viorii într-un laborator foto.
Le-a arătat o cutie de carton de mărime medie.
– Pentru Dumnezeu! a spus Johnson. Au venit cu mașina până aici, știind că
uraganul poate lovi oricând? În urmă cu o oră a început starea de urgență.
Polițiștii stăteau cu pălăriile în mână. S-au privit scurt înainte de a răspunde.
– N-am crezut că o să fie atât de grav, ne gândeam că o să avem timp. Căpitanul Reed ne-a repetat că e important…
Johnson a zâmbit. Bietul polițist se dezvinovățea de parcă i-ar fi reproșat cineva ceva.
– Chiar este… Doar că nu ne așteptam să veniți până aici, cu uraganul deasupra capului.
– Vă mulțumim, a intervenit Dupree, dar acum nu vă mai putem lăsa să vă
întoarceți, va trebui să stați aici pe durata furtunii.
Cei doi agenți s-au privit din nou, vizibil mulțumiți.
– Nu-i nici o problemă, au zis la știri că va fi un uragan magnific.
Johnson a pornit reportofonul.
– Există cinci specialiști care nu pot lipsi de la locul unei crime. Un fotograf, un expert în planimetrie, un altul în amprente, un medic legist și un specialist în chimie, a enumerat Johnson, străbătând sala dintr-o parte într-alta și uitându-se la fiecare dintre cele două sute douăzeci și două de fotografii din dosar, în timp ce Bill Charbou și Jason Bull o ajutau pe Amaia să le întindă pe masa din sala de ședințe. Din documentarea fotografică extinsă, reiese că toți acești experți au fost prezenți la locul crimelor comise împotriva familiei Andrews.
Toate luminile din tavan, plus două lămpi de masă, de care Dupree făcuse rost de la centrul de gestionare a situațiilor de urgență, iluminau sinistrele imagini din fotografiile ce ocupau întreaga suprafață a mesei imense. Culorile vii și strălucitoare din diversele stadii în cazul unei morți prin violență erau cenușii și albastre, castanii și vineții, mate și uscate, sau vâscoase și untoase. Fotografiile dădeau sălii un abominabil aer de morgă.
Nu doar Amaia a observat asta. Și-a dat seama că Charbou și Bull erau neobișnuit de tăcuți. Erau băieți duri, Amaia era sigură că de când își exercitau meseria văzuseră de toate, dar când au ajutat-o să întindă fotografiile pe masă, i-a simțit tulburați. Cele mai multe fotografii erau cu prim-planuri la pete de sânge, fire de păr sau amprente puse în evidență de prafurile speciale. Marcatorii de plastic, cu numerele la vedere și cu măsurătorile metrice lângă ele, le dădeau un aspect tehnic din care lipsea cel uman, însă planurile generale, capetele membrilor familiei aliniate, bălțile de sânge de sub corpuri, prim-planurile cu fețele victimelor… Asta era cu totul altceva. Puteau fi niște duri, obișnuiți să dea piept cu traficanții de droguri, să se lupte cu pumnii, să fie prinși în răfuiala dintre două bande rivale, să vadă cadavre întinse pe trotuar. Brutalitatea și sălbăticia violenței cotidiene produceau repulsie, greață, dar crimele în serie aveau un aer de reprezentare diabolică, de operă dementă, ceva aberant, care se dovedea cumplit și descumpănitor totodată. Dupree avea dreptate: pe oricine avea o familie, posibilitatea de a sonda din interior mintea unui asasin de o asemenea factură îl făcea să întrezărească infernul. I-a fost milă de ei, pentru că
știa că odată ce s-au trezit în fața unor crime comise de un ucigaș în serie, nimic nu avea să mai fie la fel ca înainte, îi vor vedea altfel pe ceilalți, se vor vedea
altfel pe ei înșiși, căci să admiți că un om a fost capabil de a face așa ceva înseamnă să admiți partea cea mai tulburătoare a naturii umane și, în consecință, a propriei naturi.
Amaia a luat un dosar din cutia de carton și l-a adus la masă.
– Detective Bull, a spus, așezându-se lângă el și dându-i dosarul.
El și-a ridicat privirea, iar când Amaia i-a văzut ochii și-a dat seama, după
expresia lor gravă și rezervată, că încă încerca să proceseze toată acea grozăvie.
– Acestea sunt fotografiile făcute viorii, la insistențele lui Joseph Andrews Jr. Le puteți înșira pe cealaltă masă? l-a întrebat, arătând spre fundul sălii.
El a dat din cap că da, a luat dosarul și, fără să scoată o vorbă, s-a dus la masa de lângă tabla de scris.
