– Dispari, cotoroanțo, n-am chef să-ți trag una, îmi aduci aminte de bunica.
Nana era epuizată, brațele îi ardeau de la cât încercase să i se opună acelui sălbatic, picioarele îi tremurau de frică, mâinile o dureau prinse în strânsoarea pumnilor lui de bestie, în vreme ce în capătul băii, gemetele femeii, pe care nu apucase să o vadă la față, se întețiseră. Acum, tânguirile celor două femei se amestecau, înfrățite. Nana nu mai putea; a gemut când bărbatul i-a dat drumul mâinilor, care i-au căzut inerte pe lângă corp, ca două animale moarte. Și-a urât trupul bătrân, trupul ei greoi și inutil, plin acum doar cu furie și ură. Și-a ridicat privirea spre individul care continua să o privească relaxat, aproape cu compasiune, și atunci întreaga ură și furie i-a urcat până în gură și a erupt cu o mânie infernală.
– Blestemat să fii! Te blestem pe tine și pe canaliile astea, în numele bunicii tale, în numele mamei tale, în numele tuturor femeilor care zac în mormintele familiei tale! a țipat ea arătând amenințător cu degetul spre bărbat. Blestemat să fii toată
viața, să nu mai știi ce-i aia lumină, sperma ta să putrezească în tine, să nu mai ai odihnă niciodată!
Chipul bărbatului s-a întunecat pe măsură ce Nana vorbea. Zâmbetul i-a dispărut
de pe față, a strâns din buze și a clătinat din cap în sens negativ.
– Ce tot zici, vrăjitoarea dracului? a bălmăjit el descumpănit.
Nu mai avea nimic din atitudinea batjocoritoare și nici nu mai părea stăpân pe situație, așa cum fusese în urmă cu un minut.
– Te blestem, a continuat Nana, pe un ton și mai disprețuitor, punând în cuvinte toată furia și toată durerea ei, urându-l tot mai mult pe bărbatul din fața ei, pe măsură ce acesta devenea tot mai laș.
– Taci odată! aproape că a rugat-o el.
A inspirat adânc, și-a întins gâtul și l-a privit în ochi.
– Maudit! a continuat ea, spunând exact ceea ce gândea.
Era speriat, respirația i se accelerase, gâfâia cuprins de neliniște, iar adrenalina făcea ca ochii să-i iasă din cap. A ridicat un pumn uriaș și l-a îndreptat spre fața ei.
În momentul acela s-a luat curentul electric.
Nana a auzit pumnul venind spre ea cu viteză, aerul vâjâind, apoi izbitura, exact lângă urechea ei, atunci când pumnul a lovit în ușa din spate. Picioarele au lăsat-o și a căzut pe jos. În patru labe, a prins cu degetele, pe care aproape că nu și le mai simțea, marginea ușii batante. A împins-o și a mers de-a bușilea până când și-a dat seama, după aerul umed și călduț, că se afla pe hol. Acolo se vedeau câteva luminițe verzi, săgeți micuțe indicând ieșirile. S-a târât până la perete și, ajutându-se de el, a reușit să se ridice în picioare. A început să meargă
sprijinindu-se de perete, în timp ce se întreba cum de încă mai auzea plânsul gâtuit al acelei femei, până când și-a dat seama că plânsetul era al ei. S-a oprit ca să-și tragă suflarea și să se mai liniștească puțin. Curenții de aer din hol erau tot mai puternici, ca și cum nu s-ar fi aflat la intrarea pe un stadion, ci într-un tunel de vânt. A simțit ceva umed între picioare. Nu era nevoie să verifice, dar totuși și-a dus mâna la coapse și, cuprinsă de rușine, a simțit umezeala. Exact atunci lumina a revenit, iar Nana a început să țipe.
30. Nu în noaptea asta
New Orleans, Louisiana
Luni, 29 august 2005, ora 5.00 dimineața
Amaia a ciulit urechile pentru a auzi cât mai bine respirația ritmică a lui Johnson și Charbou. Dormeau pe o parte în paturile lor de campanie, în ciuda zgomotelor infernale ale furtunii și ale telefoanelor care sunau încontinuu din centrul de urgențe, aflat în camera alăturată. A bănuit că Dupree și Bull continuau să se afle în cine știe ce parte a remizei pompierilor. S-a uitat la ceas și a văzut că era aproape cinci dimineața. Zorii aveau să vină în curând, chiar dacă prin ferestrele acoperite cu hârtie de împachetat nu se zărea nici cea mai slabă urmă de lumină.
La insistențele lui Johnson, acceptase să se întindă puțin în patul ei, dar fără să-și fi dat jos nici măcar adidașii.
De unde stătea, reușea să vadă, întinse pe masă, fotografiile selectate aseară cu scenele crimelor. Dezordinea, distrugerea și haosul domneau în fiecare dintre ele; se putea percepe vântul, exteriorul invadând interiorul, forța distructivă a naturii, și natura umană, mult mai devastatoare. Nu avea îndoieli, de aceea se întreba fără încetare ce era ceea ce îi tot umbla prin minte. Răspunsul se afla la locul crimelor, în acea reprezentare a unei dorințe pe care un bărbat o recrea din nou și din nou. Ca un soi de terapie prin care își arunca nefericirea asupra celorlalți? Sau ca o repetiție la marea lui operă? Și dacă era așa, ce mai aștepta pentru a-și distruge noua familie? De câte repetiții mai avea nevoie?
Dacă închidea ochii, revedea fotografia cu Lenx zâmbind solitar în fața fotografului, apoi pe cea cu Brad Nelson, aflat într-un grup mai mare, la o petrecere de polițiști, și ajungea la pletele roșcate ale fiicelor lor. Soția lui Lenx, cu aerul ei umil și înțelegător; cea a lui Nelson, plină de încredere, zâmbitoare până și în poza din permisul de conducere. Căpitanul Reed spusese că era agent imobiliar. Erau atât de diferite! S-a întrebat dacă aceasta era „corecția“ pe care un psihopat ar face-o în noua lui viață. O femeie frumoasă și independentă nu i se prea potrivea lui Lenx, deși era adevărat că Reed spusese că nu era prima dată
când Nelson își pierdea controlul, chiar dacă nu mai fusese niciodată atât de violent, poate în încercarea de a o aduce pe soția lui pe drumul cel bun. Sarah Nelson zâmbea încrezătoare în fața aparatului de fotografiat, însă știa că asta nu înseamnă mai nimic. Să fi avut parte Sarah de un comportament urât din partea lui? Da, cel puțin violent. De la lovirea și distrugerea obiectelor mai era un singur pas până la lovirea oamenilor. În plus, mai era și faza cu Nelson intrând pe furiș în biserică. Amaia și-a zis că ar fi fost interesant să existe fotografii cu casa lui Nelson înainte și după izbucnirea violentă din noaptea aceea. Soția lui și-a luat copiii și s-a dus la o mie două sute de mile distanță. Ce face, în această
situație, un om ca Lenx? Să rezolve problema din nou, ca prima dată? Să se ducă
după ei, asta e clar. Însă dacă acum era polițist, așadar un om al legii, nu putea pur și simplu să alerge după soția și copiii lui și să termine cu ei.
Cineva a deschis ușa din capătul holului și zeci de telefoane sunând au venit peste ea ca un val asurzitor, după care s-au domolit brusc, odată cu închiderea ușii. S-a gândit că apelurile telefonice de urgență se înmulțiseră foarte mult în ultima oră. S-a mai uitat o dată la ceas, chiar dacă tocmai se uitase, apoi s-a întors spre ferestre. Trebuia să se concentreze, dar, chiar dacă încercase să pună
în ordine informațiile din timpul zilei, începea să simtă că mintea îi dădea rateuri, gândurile i se repetau, așa cum se întâmplă când ești în pragul somnului, chiar dacă făcea tot ce putea ca să-l alunge. Nici măcar nu-i trecuse prin cap să
doarmă, niciodată lucrurile nu funcționaseră așa pentru ea. Dormitul nu însemna pentru ea o decizie conștientă, sau o acțiune căreia să i se abandoneze din proprie voință. Somnul îi venea ca un furt, o sechestrare a propriei conștiințe, căreia nu i se preda niciodată fără să se opună; mereu fusese așa, pentru că
somnul ei era ca somnul unui condamnat care știe că în orice clipă călăul său se poate apleca asupra lui, pentru a-i spune că ceasul morții lui a sosit.
Și…
E foarte obosită, dar știe că nu va putea adormi, așa că se forțează să-și țină ochii deschiși, își scoate picioarele de sub pătură și simte pe pielea dezgolită răcoarea podelelor de lemn date cu ceară. Își privește picioarele de fetiță, albe și mici, în timp ce pășește pe podeaua întunecată, oprindu-se doar atunci când ajunge între paturile surorilor ei. Ros are ochii închiși și pare adormită, părul ei lung și negru, precum al Florei, e strâns într-o coadă care zace pe pernă ca o mascotă fidelă.
Flora citește la lumina unei lămpi de bronz cu baza în formă de nimfă; brusc, își
ia ochii de la carte, ca și cum ar fi presimțit prezența surorii ei mai mici.
– Iar ai venit? Acum ce mai e?
Amaia trage aer în piept și oftează îngrozită înainte de a răspunde.
– Mi-e frică, Flora, lasă-mă să dorm cu tine.
– Ți-am mai spus că nu se poate și ar fi bine să te întorci cât mai repede la tine în pat, înainte să vină ama.
Ros deschide ochii și se îndreaptă de spate, ajutându-se de coate, apoi, chiar dacă
a auzit, întreabă și ea, pentru că așa e felul ei de a fi.
