FILOZOFIA CA VIAŢĂ ŞI CĂUTARE A ÎNŢELEPCIUNII 167
mierea, fără să caute nimic în plus. Dar, din câte ştiu eu, nici un alt filozof antic nu a atins, aşa cum a făcut-o Marc Aureliu, această culme a purităţii intenţiei.
Nu putem spune că şi căutarea dreptăţii es te un exerciţiu spiritual? Nu putem face o diviziune brutală între exerciţiile spirituale care au în vedere doar eul şi cele care îi au în vedere doar pe ceilalţi. Când vizăm dreptatea, e vorba şi de un exerci
ţiu de s ine.
Cred că aveţi dreptate în ce priveşte majoritatea filozofiilor antice.
Recent, aţi subliniat distincţia dintre discursul filozofic şi filozofia însăşi. Contrar faţă de ce credeau, să spunem, profesorii de filozofie, filozofia nu poate fi redusă la discursul filozofic; şi totuşi, discursul rămâne o parte integrantă a filozofiei. Există
discursuri şi concepte filozofice şi există practici non-conceptuale ale filozofiei. Care e rolul discursului filozofic şi al practicilor filozofice (practici care nu sunt pur conceptuale) în concepţia dumneavoastră proprie despre filozofie?
Aşa cum am mai spus, am preluat această distincţie de la stoici, dar o regăsim implicit în toată istoria filozofiei, pentru că opoziţia dintre cuvinte, pe de o parte, şi practică, pe de alta, a fost întotdeauna vie; întotdeauna s-a insistat pe faptul că adevăratul filozof nu este cel care vorbeşte, ci cel care acţionează. Aşa cum aţi lăsat să se înţeleagă, este o opoziţie complexă. Încă o dată: când stoicii spuneau că discursul filozofic nu e totuna cu filozofia, nu voiau să spună că discursul nu era filozofic; căci atunci când li se predau elevilor cele trei părţi ale filozofiei, logica, fizica şi etica, ne situăm în mod clar în domeniul filozofiei; era un lucru indispensabil pentru a practica filozofia. Pe de altă parte, când se spunea că
168 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
filozofia nu e discursul filozofic, nu însemna că nu există un discurs în această viaţă filozofică, de altfel pentru bunul motiv că era necesar cel puţin un discurs interior pentru a acţiona asupra ta însuţi. De fapt, am putea vorbi despre filozofie ca despre o elipsă cu două focare: un focar al discursului şi unul al acţiunii, exterioare dar mai ales interioare, căci filozofia, spre deosebire de discursul filozofic, este totodată
un efort pentru a ne pune în anumite dispoziţii interioare.
În Antichitate, aceste două focare apar limpede în două
fenomene sociale diferite: discursul filozofic corespunde cu învăţătura oferită în şcoală, iar viaţa filozofică, cu comunitatea vieţii instituţionale, care îi aduce împreună pe maeştri si
' discipoli si
' care implică un anumit gen de viată,
' o directie
)
spirituală, examene de constiintă,
'
'
' '
)
