exercitii de meditatie, si
care este în acelaşi timp echivalentă cu faptul de a trăi ca un cetăţean responsabil în cetate. Pe de o parte, cum am mai spus, filozofia ca viaţă e inspirată de un discurs menit învăţării filozofiei: îl vedem, de exemplu, pe Marc Aureliu scriindu-şi Gândurile pentru a redeştepta în el discursul filozofic care sfârşeşte întotdeauna prin a fi abstract; adică, din obisnuintă,
'
' din neatentie,
'
)
din pricina griJ'ilor vierii, discursul
filozofic redevine repede pur teoretic şi nu mai are forţa necesară pentru a-l determina pe individ să-şi trăiască filozofia. E necesar atunci ca discursului să i se dea viaţă şi eficacitate. Pe de altă parte, în Antichitate, discursul de învăţare teoretică e rareori un discurs pur teoretic: adesea ia şi el forma unui exerciţiu. Există exemplul perfect al dialogului socratic, dar există totodată, chiar în învăţătura care nu se desfăşoară
sub forma unui dialog, un efort retoric pentru a influenţa spiritele discipolilor. Cele două focare ale filozofiei sunt indispensabile, dar este foarte important să fie distinse.
De fapt au fost întotdeauna distinse. Deja Platon, în Scrisoarea a VII-a (328 c), spune că a venit la Siracuza ca
FILOZOFIA CA VIAŢĂ ŞI CĂUTARE A ÎNŢELEPCIUNII 169
să-şi dovedească sieşi că nu e doar un palavragiu: ,,De frică
să nu trec în ochii mei drept cineva care este doar un bun vorbitor, incapabil să se implice cu hotărâre într-o acţiune."
În întreaga Antichitate, filozofii care nu erau decât sofişti si
' care, coborâri
' de la catedra lor, nu stiau
'
nici să trăiască,
nici să-i înveţe să trăiască pe discipolii lor erau luaţi peste picior, de Plutarh de pildă. Nu pot trasa aici istoria acestei bogate tradiţii, de la Petrarca şi Montaigne până la Kant, care-i opunea pe filozofii care se limitează la concepţia şcolărească despre filozofie, nefiind prin urmare decât ceea ce Kant numeşte „artişti ai raţiunii", interesaţi doar de pura speculaţie, celor care sunt capabili să fie atenţi la ceea ce-i interesează pe toţi oamenii, adică la practică; pe aceştia Kant îi numeşte „filozofi ai lumii". Şi el afirma cu putere legătura dintre discurs şi viaţă filozofică atunci când spunea: astăzi îl considerăm un exaltat pe cel care trăieşte conform cu ceea ce predă. În acelaşi spirit, Thoreau va spune: ,,Avem profesori de filozofie, dar nu filozofi." În ce-l priveşte pe Schopenhauer, el a scris un pamflet 1 : Împotriva filozofiei universitare. Revenind la secolul XX, pentru a nu da decât un exemplu, n-am să uit niciodată ce uimit am fost când am citit în Charles Peguy formula: ,,Filozofia nu se predă
la ora de filozofie." Aici se vede influenţa lui Bergson asupra lui Peguy.
Mă întrebaţi despre rolul pe care-l joacă discursul filozofic şi practicile filozofice în propria mea concepţie despre filozofie. E adevărat - dar nu voi face judecăţi de valoare pe acest subiect - că mulţi dintre contemporanii mei consideră că filozofia este un discurs, chiar un discurs despre discurs, şi atâta tot. Personal, eu am o altă concepţie.
r. Tradus în franceză de Auguste Dietrich, cu o prefaţă de Miguel Abensour şi Pierre-Jean Labarriere, ,,Rivages Poche", Paris, 1994.
