172 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
de l'Education ( martie I992), aţi pus întrebarea: ,, Ce îi este cel mai util omului în calitate de om? Să stea de vorbă despre limbaj, sau despre fiinţă şi nefiinţă? Sau să înveţe mai degrabă
să trăiască o viaţă omenească?" Am putea spune că avem aici o judecată de valoare implicită. Apoi, cum se explică regresul practicii exerciţiilor spirituale după Antichitate?
Revin mai întâi la citatul din „disertaţia mea de bacalaureat".
Vorbind despre ce îi este „cel mai util omului în calitate de om", m-am gândit la ce spune Kant despre filozofia
„mundană" sau „cosmică", despre care am vorbit deja, şi care ţine seama de perspectiva înţelepciunii: este filozofia ce pune întrebările de care „toată lumea e interesată", de exemplu: ,,Ce trebuie să fac? Ce-mi este îngăduit să sper?"
„Orice interes - spune Kant - este, la urma urmei, practic şi chiar şi cel al raţiunii speculative este doar condiţionat, şi nu este complet decât în folosirea sa practică." 1 Pentru mine e clar că există o întâietate a raţiunii practice, explicită la Kant, implicită în ideea antică a filozofiei.
Vă răspund acum la întrebarea privind regresul şi uitarea acestei concepţii despre filozofie. Cred că un rol important în acest regres l-a jucat triumful creştinismului. De la sfâr
şitul Antichităţii, în faţa filozofiilor păgâne, teologia creştină
revelată a înlocuit filozofia şi a absorbit atât discursul filozofic antic, cât şi viaţa filozofică antică. Conceptele studiate de-a lungul Antichităţii, mai ales de către comentatorii aristotelici si
, neoplatonicieni de la sfârsitul
'
Antichitătii,
' au
fost utilizate pentru a rezolva problemele teologice şi filozofice puse de dogmele creştine: de exemplu, noţiunea de esenţă şi de ipostază, pentru Trinitate, noţiunea de natură, r. Kant, Critique de la &ison pratique, trad. E. Gibelin şi E. Gilson, Paris, 1983, p. 136.
FILOZOFIA CA VIAŢĂ ŞI CĂUTARE A ÎNŢELEPCIUNII 173
pentru Întrupare, noţiunea de substanţă, pentru transsubstanţiere. Pe de altă parte, teologia creştină a devenit ascetică şi mistică, reluând exerciţiile spirituale şi anumite teme mistice ale filozofiei, în cheie creştină.
În Evul Mediu s-a moştenit această situaţie, de vreme ce Evul Mediu a fost cu totul creştin. Am moştenit aşadar, pe de o parte, exerciţiile spirituale creştine, care au intrat în practica monastică şi, parţial, inclusiv în practica laicilor, Precum examenul de constiintă,
,
'
meditatia
, asupra mortii,
,
exerciţiile de imaginare a infernului etc., şi, pe de altă parte, am moştenit această filozofie devenită slujnica teologiei. În scolastica universităţilor din Evul Mediu, ştiinţa supremă
era teologia, o teologie creştină, folosindu-se de conceptele filozofice ca de nişte instrumente; în facultăţile de arte liberale se preda o filozofie care consta, conform tradiţiei Antichităţii, din comentarii în special asupra lui Aristotel, pe baza modelelor Antichităţii târzii. În esenţă, Evul Mediu a moştenit atât teologia creştină de la sfârşitul Antichităţii, cât şi activitatea comentatorilor târzii ai lui Aristotel. Însă, pe de o parte, scolastica a durat cel puţin până la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi, pe de altă parte, începând cu momentul în care filozofia şi-a câştigat autonomia, ea s-a găsit, cel puţin până în secolul al XVIII-lea şi chiar şi după, într-o civilizaţie oficial creştină, în care modul de viaţă era creştin: filozofia nu putea propune alt mod de viaţă decât cel legat de teologia creştină. Ea a rămas aşadar o disciplină în primul rând teoretică.
