Dar n-au fost şi excepţii? Ideea filozofiei ca mod de viaţă, ca practică, n-a rămas de fapt mereu vie în istoria filozofiei?
Aveţi dreptate să vorbiţi despre excepţii, căci sunt foarte importante. Eu tocmai v-am prezentat o schemă foarte
174 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
simplificată a evoluţiei, dar ea trebuie corectată acum. De fapt începând cu Evul Mediu, s-a petrecut un fenomen foarte interesant, care a început în facultăţile de arte liberale, unde era comentat Aristotel şi unde filozofia era predată pentru ea însăşi. Atunci, un anumit număr de filozofi, Siger din Brabant, Boetius din Dacia, Aubry de Reims, au regăsit la Aristotel ideea că filozofia putea să le aducă fericire oamenilor prin contemplaţie, şi deci că filozofia, independentă
de teologie, putea să fie un mod de viaţă. Ceea ce dovedeşte că filozofia aristotelică nu e deloc o filozofie pur teoretică.
Aceşti filozofi au găsit de fapt la Aristotel (la sfârşitul Eticii nicomahice) ideea că strădania spiritului şi contemplaţia îl fac pe om fericit. Ei au fost foarte prost văzuţi, pentru că
lăsau să se înţeleagă că omul putea să-şi găsească fericirea -
evident, ei spuneau că este doar o fericire inferioară - în contemplaţie. Ceea ce corespunde distincţiei pe care o fac Între contemplativ şi teoretic.
Pe acest subiect se poate citi cartea lui Imbach Dante, la philosophie et fes laics1, care prezintă întreaga cuprindere a acestei laicizări a filozofiei. Odată cu Renaşterea, au fost regăsiţi Seneca, Epictet, iar mai târziu Marc Aureliu, precum şi Cicero şi epicurismul, iar oamenii şi-au dat seama că filozofia poate fi prin ea însăşi un mod de viaţă. Se găsesc urme ale acestei mişcări în Italia, de exemplu la Petrarca, ca şi la Erasmus şi într-un mod chiar mai evident la Montaigne.
Augustin, în măsura în care, în dialogurile sale de tinereţe scrise la Cassiciacum, se găsesc amintiri ale exerciţiilor spirituale ale filozofiei antice, l-a influenţat fără îndoială pe Descartes care, mai ales în Meditaţii, aşa cum am încercat să demonstrez, practică şi îl pune şi pe cititorul său să practice meditaţia filozofică.
1. Paris, Le Cerf/ Editions universitaires de Fribourg, 1996.
FILOZOFIA CA VIAŢĂ ŞI CĂUTARE A ÎNŢELEPCIUNII 175
În secolul al XVIII-iea a apărut noţiunea a ceea ce se numeşte filozofie populară, care în esenţă era o filozofie ce putea fi practicată de oamenii obişnuiţi şi care reprezenta un mod de viaţă. Atunci cuvântul filozof a dobândit un sens special. Această filozofie populară a influenţat noţiunea de filozofie „cosmică" la Kant, cu;ântul cosmic însemnând filozofie mundană. Însă de fapt, şi este foarte important pentru Kant, el pune în opoziţie această filozofie practică
cu filozofia pur teoretică a „artiştilor raţiunii". Nu pot trasa toată istoria acestei tradiţii, dar într-adevăr aveţi dreptate: se poate observa continuitatea celor două tradiţii începând cu Evul Mediu - una care privilegiază discursul filozofic, cealaltă care integrează în filozofie perspectiva modului de viaţă, a exerciţiului trăit.
Ca să vorbim despre prima tendinţă, aţi scris odată într-un mod destul de surprinzător că tendinţa de a ne mulţumi cu discursul este aproape conaturală filozofiei înseşi. Ce aţi vrut să spuneţi?
Această tendinţă a fost denunţată de-a lungul întregii Antichităţi. L-am amintit pe Platon: el spunea că a făcut politică
doar ca să nu se poată zice despre el că se mulţumea să vorbească. Platonicieni, stoici, epicurieni, cu toţii s-au luat de filozofii care se mulţumeau cu frumoase discursuri şi cu subtile raţionamente silogistice. Nu e vorba doar despre vanitate sofistică, de glorie măruntă, de plăcerea de a vorbi.
De fapt, toţi filozofii, chiar şi cei care-şi orientează discursul în functie de viata filozofică, riscă să-si imagineze că, pentru
'
