170 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
Ca să mă fac înţeles, voi recurge din nou la Antichitate.
Am văzut că în întreaga Antichitate au existat oameni care erau consideraţi filozofi pentru că trăiau ca filozofi, de exemplu Dion din Siracuza, prietenul lui Platon, Caron din Utica, augurul Quintus Mucius Scaevola, Paetus Thrasea.
În acest sens, este exemplar remarcabilul Dictionnaire des philosophes antiques, pe care îl realizează Richard Goulet.
Găsim în el multe personaje care nu sunt nici savanţi, nici profesori de filozofie: oameni politici precum regele Antigonos Gonatas sau femei celebre pentru viaţa lor filozofică.
Uneori, fără să fie inventatori de doctrine filozofice, ei scriu lucrări filozofice care n-aveau pretenţia de a propune teorii noi, dar care expuneau doctrinele şcolii filozofice pe care o aleseseră, pentru a formula astfel, atât pentru ceilalţi, cât şi pentru ei înşişi, principii de conduită. Între aceştia, Cicero, Brutus, Seneca, Arrian, Marc Aureliu. Dacă viaţa filozofică ar fi recunoscută drept unul din cele două focare ale filozofiei, aşa cum am propus, li s-ar face din nou loc, în lumea noastră contemporană, filo-sofilor, în sensul etimologic al cuvântului, căutătorilor de înţelepciune care, desigur, nu vor reînnoi discursul filozofic, dar vor urmări nu fericirea - se pare că ea nu mai e la modă -, ci o viaţă mai conştientă, mai raţională, mai deschisă faţă de alţii şi faţă de imensitatea lumii. În schimb, evident, cei care au chemarea, profesorii şi scriitorii care vorbesc de filozofie, au datoria să continue a reînnoi şi transforma discursul filozofic. Şi cred că e o sarcină pasionantă şi infinită. Dar trebuie să ne dorim să fie constienti
'
' de faptul că discursul si
, viata
, sunt inseparabile.
Personal, în timp ce încerc să-mi îndeplinesc bine datoria de istoric şi exeget, mă străduiesc mai ales să duc o viaţă filozofică, adică pur şi simplu, aşa cum am spus, o viaţă con
ştientă, coerentă şi raţională. Rezultatele nu sunt întotdeauna
FILOZOFIA CA VIAŢĂ ŞI CĂUTARE A ÎNŢELEPCIUNII 171
de un foarte înalt nivel, trebuie s-o recunosc. De exemplu, în perioadele când am fost internat în spital, nu mi-am men
ţinut mereu starea de seninătate sufletească pe care mi-aş
fi dorit-o. Dar, în orice caz, mă străduiesc să adopt anumite atitudini interioare, precum concentrarea pe clipa prezentă, minunarea în faţa prezenţei lumii, să am o perspectivă de sus asupra lucrurilor - ,,să-ţi iei zborul în fiecare zi", spunea Georges Friedmann -, să dobândesc conştiinţa misterului existenţei. Trebuie de altfel să vă mărturisesc că, îmbătrânind, căci e cu siguranţă un defect al bătrâneţii, prefer din ce în ce mai mult experienţa, nu discursul. Îndrăznesc chiar să vă mărturisesc că-mi place mult această formulă
paradoxală, enigmatică, dar plină de sens a unui critic chinez citat de Simon Leys: ,,Tot ce poate fi rostit este lipsit de importanţă." 1
Aşadar acordaţi prioritate practicii; de fapt, dacă scoatem discursul teoretic din contextul său practic, nu mai putem înţelege importanţa acestui discurs.
Revenim aici la un principiu de interpretare despre care am mai vorbit. Nu putem înţelege un text dacă nu examinăm intenţia autorului, adică efectul pe care vrea să-l producă: exact ăsta e contextul practic. Pentru a relua un exemplu deja menţionat, nu se poate înţelege cartea lui Marc Aureliu dacă nu înţelegem că, enunţându-şi sub o formă frapantă
dogmele stoice, el urmăreşte să-şi ofere îndemnuri sieşi, nu să expună doctrina stoică într-un mod teoretic. La el nu-i vorba nici de jurnal intim, nici de manual teoretic.
Chiar dacă nu vreţi să emiteţi judecăţi de valoare, la finalul disertaţiei dumneavoastră de bacalaureat, publicată în Le Monde I. Simon Leys, La Foret en fiu, Paris, 1983, p. 39.
