FILOZOFIA CA VIAŢĂ ŞI CĂUTARE A ÎNŢELEPCIUNII 163
Se spune uneori că exerciţiile spirituale sunt egoiste. Pentru dumneavoastră însă, e limpede că viaţa filozofică nu este o formă
de egoism.
Ca întotdeauna, trebuie văzută complexitatea lucrurilor.
Există cu siguranţă în permanenţă un pericol al egoismului în eforturile pe care le facem pentru a ne perfecţiona pe noi înşine, mai ales din perspectiva antică, în care se urmărea atingerea ataraxiei, adică a păcii sufletului; apare adesea o detaşare de activitatea politică şi există o aparenţă de egoism în unele declaraţii care iniţial m-au şocat puţin în Manualul lui Epictet, unde îl auzim pe Epictet spunând: gândeşte-te că propriul tău copil e muritor şi nu vei suferi din cauza morţii lui. Mi-am dat seama de altfel că, în cazul lui Epictet, nu era vorba de un soi de egocentrism spiritual, ci dimpotrivă, de o atitudine destul de asemănătoare cu cea a creştinului care se supune voinţei lui Dumnezeu. În cele din urmă, lucrul poate fi explicat ştiind că Epictet a insistat totodată
foarte mult asupra legăturilor de afecţiune familială. Trebuie să recunoaştem că este o problemă complicată, chiar şi pentru creştini. Să ai grijă de tine poate să pară egocentric. Până
la urmă însă, când citim texte precum cele ale lui Seneca, Epictet, Marc Aureliu, mă refer la stoici, sau când studiem felul în care se trăia în şcoala epicuriană, ne dăm seama că
practica spirituală, care, aşa cum am spus, vizează pacea sufletească, nu este egoistă, din mai multe motive. În primul rând, exerciţiile spirituale sunt menite să ne elibereze de egoism, egoismul fiind în primul şi în primul rând provocat de atracţia faţă de plăceri sau de grija faţă de trup. Filozofii, atât Platon cât şi stoicii (să-i lăsăm pe epicurieni la o parte deocamdată), au făcut întotdeauna un efort pentru a se elibera de eul parţial şi părtinitor, pentru a se înălţa la
164 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
nivelul eului superior. Am vorbit deja despre asta, referitor la dialog ca exerciţiu spiritual: el constă tocmai în recunoaşterea drepturilor celuilalt în discuţie şi mai ales recunoaşterea unei norme superioare la nivelul căreia eul trebuie să se înalţe pentru a putea pur şi simplu dialoga - o normă superioară care este raţiunea. În fond, lucrurile sunt simple: din momentul în care încercăm să ne supunem raţiunii, suntem aproape în mod necesar obligaţi să renunţăm la egoism.
lată deci un prim argument.
Al doilea motiv, pe care l-am menţionat şi când am vorbit despre Socrate, este că trebuie să recunoaştem că filozofii antici au avut foarte mult grijă de ceilalţi oameni. De altfel, Socrate se prezintă drept cel care a primit misiunea de a se ocupa de ceilalţi, de a-i determina să ia decizia de a avea grijă de ei înşişi. Aici revenim la primul motiv: grija faţă
de sine nu e deloc o grijă faţă de propria bunăstare, în sensul modern al termenului, ci ea constă în a deveni conştienţi de ceea ce suntem cu adevărat, adică în cele din urmă de identitatea noastră cu raţiunea, şi chiar, la stoici, cu raţiunea în sensul de Dumnezeu. Aşadar, filozofii au avut întotdeauna grijă de ceilalţi. La Platon, este foarte clar în Scrisoarea a VII-a, ca şi în intenţiile sale politice; la primii stoici de asemenea, ba chiar mai explicit la Seneca, la Epictet şi la Marc Aureliu. Am vorbit despre cele trei discipline ale lui Epictet care se regăsesc la Marc Aureliu, disciplina dorintei,
'
disciplina actiunii
,
si
)
disciplina J. udecătii.
)
Însă
disciplina acţiunii conţine un element foarte important, care este grija faţă de binele comun. Pentru Marc Aureliu, ea dobândeşte o valoare foarte puternică, căci, în calitate de împărat, se îndeamnă pe sine să aibă această grijă faţă
de binele comun. Pe de altă parte - şi aici revenim la epicurieni -, se poate spune că filozofiile din Antichitate urmăresc
