În plus, gândul morţii, din perspectiva epicuriană, avea rolul de a ne face să înţelegem în profunzime absenţa oricărei legături dintre moarte şi fiinţa vie care suntem: ,,moartea nu înseamnă nimic pentru noi", spuneau epicurienii, nu are nici o legătură cu noi. Nu există nici o trecere de la fiinţă
la neant. Ceea ce este, este, atât şi nimic mai mult. Moartea nu este un eveniment al vieţii, va spune Wittgenstein 1• Pentru epicurieni, exista de asemenea ideea, împărtăşită de stoici, că fiecare zi trebuie trăită ca şi cum ne-am fi încheiat viata;
' astfel încât seara să existe satisfactia
' de ne spune nouă
înşine: ,,am trăit". Aici există două aspecte: în primul rând, din această perspectivă, ziua a fost trăită în toată intensitatea ei, dar în acelaşi timp, când va veni ziua de mâine, vom considera din nou această zi ca o şansă nesperată. Ideea este de r. Tractatus, 6.43n [trad. rom, cit., p. 157] .
162 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
a spune: am avut deja totul într-o singură clipă de existenţă.
E vorba tot despre o constientizare
'
a valorii existentei.
'
La urma urmei, atât Platon, cât şi stoicii şi epicurienii au considerat întotdeauna exerciţiul morţii ca un exerciţiu al vieţii. În celebra formulă din Etica - partea a patra, teorema 67 - Spinoza spune: ,,Omul liber nu se gândeşte la moarte, înţelepciunea sa nu este meditaţie asupra morţii, ci meditaţie asupra vieţii." Evident, Spinoza critică formula platoniciană, dar poate şi pe creştini, cu acel memento mori al lor. Aşadar, Spinoza a criticat exerciţiul morţii, dar poate că s-a înşelat, căci de fapt meditaţia sau gândirea sau exerciţiul morţii sunt în definitiv tot un exerciţiu al vieţii.
Putem spune acelaşi lucru despre Heidegger?
Cred că e acelaşi lucru, în măsura în care anticiparea sau devansarea mortii
' este, la Heidegger, o conditie
' a existentei
'
autentice. Conştiinţa finitudinii trebuie să-l conducă pe om la asumarea existenţei aşa cum e ea. Dar, la Heidegger 1, nu căutăm, ca în Antichitate, să eliminăm angoasa morţii.
Cred că avem aici o trăsătură a lumii moderne, despre care voi vorbi poate într-o carte viitoare, un aspect care, după
părerea mea, a apărut abia odată cu Goethe, Schelling, Nietzsche; ideea că conştiinţa existenţei e legată de o angoasă, iar ceea ce dă valoare vieţii este tocmai, aşa cum spunea Goethe 2, fiorul dinaintea lui Ungeheure, a înfricoşătorului, uluitorului, monstruosului, dacă-l putem traduce aşa. E un lucru pe care-l regăsim în întreaga gândire modernă, inclusiv la Rilke. Cred că această nuanţă de angoasă nu există
nici la Spinoza, nici la Epicur, nici la stoici, nici la Platon.
I. Cf P. Hadot, ,,Plotin et Heidegger", Critique, 145, 1959, p. 550-2. Faust, versul 6272.
