1 56 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
Socrate a rămas mereu un model în acest domeniu; mă
gândesc la un frumos text al lui Plutarh, care spune: Socrate era filozof nu pentru că preda la o catedră, ci pentru că stătea de vorbă cu prietenii lui, pentru că glumea cu ei; mergea şi în agora şi a avut parte şi de o moarte exemplară. Aşadar practica vieţii cotidiene a lui Socrate este adevărata sa filozofie'.
Ar exista în acelaşi timp o ruptură între viaţa cotidiană şi viaţa filozofică şi o foarte mare influenţă a vieţii filozofice asupra vieţii cotidiene.
Exact. De altfel, filozofia a avut chiar o anumită influenţă
asupra evoluţiei vieţii politice. De exemplu, pentru a lua un caz concret, majoritatea istoricilor dreptului recunosc că dreptul a evoluat sub influenţa stoicismului, mai ales în ce priveşte tratamentul sclavilor sau în domeniul simţului responsabilităţii penale, care presupune o voinţă conştientă.
Conform spus elor dumneavoas tră, nu e întotdeauna necesar să alegem între şcoli, să facem o alegere exclusivă a unei şcoli, a unei atitudini fundamentale; s e poate combina atitudinea stoică cu atitudinea epicuriană, aşa cum, de exemplu, au făcut Goethe, Rouss eau sau Thoreau?
În Metal:zica moravurilor,
'J"·
Kant declară că exercitiul
'
virtutii
'
trebuie practicat cu o energie stoică şi cu o bucurie de viaţă
epicureică. Putem descoperi această întâlnire dintre stoici şi epicurieni în Visările unui hoinar singuratic ale lui Rousseau, unde găsim în acelaşi timp plăcerea de a exista şi conştiinţa de a fi o parte din natură. În convorbirile sale cu Falk2 , r. Plutarque, Si la politique est l'ajfaire des vieillards, 26, 796 d.
2. F. von Bledermann, Goethes Gesprăche, Leipzig, 1910, t. IV, p. 469.
FILOZOFIA CA VIAŢĂ ŞI CĂUTARE A ÎNŢELEPCIUNII 1 57
Goethe vorbeşte despre oameni care, prin tendinţele lor înnăscute, sunt pe jumătate stoici, pe jumătate epicurieni.
Şi putem descoperi şi la Thoreau, în Walden, o atitudine de acelaşi gen. În ce-l priveşte pe Nietzsche 1 , el spune într-un fragment postum că nu trebuie să ne temem să adoptăm o atitudine stoică după ce am beneficiat de pe urma unei reţete epicuriene. O asemenea atitudine poate fi numită până
la urmă eclectism. Un cuvânt destul de prost văzut de către filozofi. În general, de la Kant la Nietzsche, s-a vorbit despre stoicism şi despre epicurism. Dar există multe alte modele.
Această atitudine eclectică poate avea o semnificaţie importantă pentru omul contemporan, care nu numai că nu mai are nici o şcoală la care să adere, dar în plus e reticent şi să se lase influenţat de vreo şcoală, oricare ar fi ea. Într-un sens, asta era poziţia lui Cicero2, care era adeptul unei tendinţe a platonismului pe care am putea-o califica drept probabilistă. El spunea: noi suntem liberi, suntem independenţi, nu ni se impune nici o obligaţie, trăim de pe o zi pe alta, luând decizii în funcţie de circumstanţe şi de cazuri particulare, alegând ceea ce ni se pare de fiecare dată a fi cea mai bună soluţie, fie ea inspirată de epicurism, stoicism sau platonism sau orice alt model de viaţă.
Se poate obiecta la cele spuse mai sus despre eclectism că, dacă alegem să fim liberi şi să nu aderăm la nici o şcoală, atunci putem la fel de bine să ne găsim singuri soluţiile, fără să căutăm un model. Dar interesul celor spuse aici despre stoicism şi epicurism este, între altele, că ele reprezintă
experienţe făcute de-a lungul a secole întregi, experienţe discutate, criticate şi corectate apoi. Din această perspectivă, I. Nietzsche, CEuvres completes, t. V, Gallimard, Paris, 1982, p. 530.
