ori de iritaţie ori de ruşine ori de stenahorie ori fiindcă
nu mai pot da satisfacţie clocotului de ură care vuieşte într-înşii. Nu, ci aceia care, iubind, adorînd, gustînd viaţa o jertfesc pentru că altfel nu pot face. Cum aşa ?
Că doar nu-i sileşte nimeni ! Acesta-i misterul, aceasta-i arma secretă ; nu-i lasă ceva ce nu se vede, ceva nenumit, ceva inexprimabil. Unii îi zic ideal, alţii conştiinţă ; unii sminteală, alţii rătăcire ; unii orgoliu, alţii delir ; unii misionarism, alţii manie. N-are importanţă. Independent de formulare, îşi jertfesc bunul cel mai iubit şi mai fragil : îşi dau viaţa, adică pe sine. Se dau.
Dar fraza citată mai sus e mai ales admirabilă datorită generalităţii ei ; se bucură de valabilitate absolută, se aplică în cazurile cele mai felurite (ca în pilda Antigonei, a doamnei Roland, eroina Revoluţiei franceze, a multor altora). Ci şi ori de cîte ori insul se depă
şeşte pe sine, ia atitudine, îşi asumă fără constrîngere exterioară o povară, se vîră cu de la sine îndemn în năprasne dezinteresate, se leagă la cap fără ca propriul cap să-l doară. Atunci mereu s-au găsit şi se găsesc oameni cuminţi şi prudenţi care să-l osîndească (nu lipsiţi de temeiuri) şi să repete (măcar că uneori nu ştiau de ele) cuvintele corului din vechea tragedie.
Merge prea departe, vor spune, de ce se bagă, de ce nu tace, e mîndru, e fudul, e plin de el însuşi ; ori e violent ori e mînios ; ori prea se crede. Prooroceşte, vaticinează ! E insolent, drept cine se ia ? Şi nu-i flexibil, nu are astîmpăr, nu-i înţelegător.
Antigona, desigur, ca şi doamna Roland ori şi alţii, este nedreaptă, mîndră, teatrală. Fapta ei e potrivnică
legii, ordinii, cetăţii. A nu se pierde însă din vedere că
e o excepţie, cum sînt şi cei care, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin tragic, îi urmează. Asemenea rare excepţii dispar întotdeauna repede. Pier, se duc.
Rămîn cei ce nu pot fi învinuiţi a se înfăţişa neînduplecaţi, tăioşi, zăvorîţi. Normalul e nespus mai puternic, mai durabil decît excepţia. Principiul al doilea al termodinamicii îşi află aplicarea şi în ecologia temperamentală. Calmul şi măsura nu vor mai fi îndelungată vreme contrazise. Perspectiva etică a lui Creon îşi are logica ei, nu-i de respins cu uşurătate - şi pînă la urmă se impune. Iar Ismena, după un moment de exaltare, se cuminţeşte.
308
Anexă
Dar clipa aceea, clipa Antigonei, clipa agitaţiei şi aroganţei, izbucnirii unor tainice dreptăţi nedrepte, durează şi ea în istorie : ca un interludiu, ca o licărire în monocromatism, ca un bobîrnac dat de imprevizibila fantezie omenească universalei entropii. Oare sfinţenia, eroismul şi jertfa nu pretind, iniţial, un ne-calm ?
Urmează cu necesitate calmul acceptării consecintelor.
În fracţiunea de timp declanşatoare precumpăneşte' însă
o ciudată a patra stare a raţiunii şi umoarei. Cu gîndul, hoinar, la Samson agonistes al lui Milton (şi el un
„tragic" bun de inclus în lista Ilenei Mălăncioiu), propun să fie de acum încolo denumită complexul etico-behavioristico-lingvistic al Antigonei luptătoare, luptătoare cu neechitatea, luptătoare cu moartea, luptătoare înfrîntă, dar nu îngenuncheată, în tragere de moarte, în zbucium si angoasă, în agonie, în agoană (cum scrie Cantemir), pe
�curt al Antigonei agoniste. (În amîndouă înţelesurile : cel al Stadionului, cel al Căpăţînii. ) (Text publicat iniţial în revista Viaţa
românească şi reluat în volumul Escale
în timp şi spa ţiu apărut la Editura Cartea Românească în 1987)
Cuprins
Cuvînt înainte la ediţia a doua .......................... ........ 5
Partea întîi
DESPRE VINOVAŢII TRAGICI
Oedip şi aşa-zisul său complex ............ .................... 11
Antigona. Conştiinţa de sine a tragediei ................ 22
Hamlet, fiul lui Hamlet ............................................ 30
De la prinţul Hamlet la prinţul Mîşkin .................. 38
