Mai multe voci de la o vreme au anunţat moartea
tragediei în secolul nostru. O oarecare ambiguitate
persistă totuşi în spatele acestei negaţii, tendinţa fiind,
pe de altă parte, de a extinde tragicul în afara tragediei.
În acest sens, tragicul înseamnă mai mult şi totodată
mai puţin decît în accepţia lui clasică. Mai mult,
deoarece îşi revendică noi zone de spiritualitate, cum ar
fi absurdul filozofic sau literar (Camus şi Samuel
Beckett) - ceea ce l-a determinat pe J.-M. Domenach să
vorbească de un retour du tragique. Mai puţin, deoarece
prin chiar această expansiune (generalizare) asistăm la
o diminuare axiologică, la o compromitere a idealului
îndeosebi, postulînd bunăoară confuzia dintre vinovat şi
nevinovat, dintre victimă şi călău. Delimitări se pot face
aici la nesfirşit. De remarcat că şi studiile teoretice în
acest domeniu au evoluat paradoxal, de la „naşterea
tragediei" (Nietzsche) la „moartea tragediei" (George
Steiner) ; modernii au mai mare încredere în metodă
decît în obiect. Se poate spune că în diversitatea de
opinii ideea tragicului s-a pulverizat pînă la urmă în
probleme oarecum marginale, dar mai concrete, cu
accentul nu pe sensul unic (dacă aşa ceva există), ci pe
comentariul în sine, provocat de text sau de o temă
oarecare de meditaţie. (. . . )
Eseurile Ilenei Mălăncioiu refac, din interior,
universul tragic şi mai cu seamă problematica tragică.
Metoda pare să fie cea a identificării ; transformă astfel
o preocupare dureroasă într-o preocupare extatică.
Putea să-şi redacteze textele la persoana întîi, cum
proceda uneori Camus. O interesează însă prea puţin
spectacolul tragic, teatralitatea în sine. Să reamintim
că şi pentru Hamlet spectacolul nu e decît o capcană
pentru a prinde în ea conştiinţa regelui. O primă
302
Anexă
concluzie se impune deja : nu o estetică (a conceptului de tragic) şi nici o poetică (a tragediei ca text autonom) elaborează Ileana Mălăncioiu. Preferă o perspectivă
