şeşte limitele esteticului, ci două din constituentele ei : personajul tragic (I. Despre vinovaţii tragici) şi relaţia existenţială a individului cu tragicul (II. Despre vina tragică). Ceea ce ni se înfăţişează este nu un studiu filozofic şi erudit al conceptului de tragic, al teoriei tragicului, în maniera, de pildă, a lui Gabriel Liiceanu în Tragicul, o fenomenologie a limitei şi depăşirii (Editura Univers, 1975), ci un eseu analitic prin care se re-descoperă psihologia eroului tragic şi esenţa fenomenului tragic. Dacă am numit cartea eseu, şi nu studiu, am făcut-o în virtutea diferenţierii îndeobşte acceptate, dar nu întotdeauna valabile între abordarea cu o metodologie explicit ştiinţifică a materialului şi demersului critic sui-generis. Lucru care nu înseamnă, însă, o subestimare a unui tip de analiză în raport cu celălalt ; asta pe de o parte. Nici, pe de altă parte (şi cu referire strictă
la cartea de faţă), că un tip de analiză îl exclude pe celălalt. Cărţii Ilenei Mălăncioiu nu-i lipseşte nici sistemul, nici documentarea. Dimpotrivă : autoarea, despre care aici uităm că e poetă, este un estetician format, care operează cu concepte şi noţiuni de filozofie şi estetică. Dar nu o face cu ostentaţie sau pedanterie, ci cu discreţie şi eleganţă, impulsionată de dominarea şi interiorizarea perfecte ale materiei cercetate. Analiza, ca şi dispoziţia subcapitolelor, dezvoltări ale unor componente ale celor două nuclee (tipuri de eroi tragici : Oedip, Antigona, Iov, Hamlet, Stavroghin, Ivan Karamazov, Joseph K ; şi elemente ale complexului tragic : culpabilitate, păcat, vină tragică, disperare), urmează o disciplină logică riguroasă, dar nu rigidă. Ileana Mălăncioiu
Referinţe critice
295
îşi cunoaşte obiectul, făcîndu-i o anatomie convingătoare prin scrupulozitate.
De aici rezultă şi metoda eseului. Excluzînd de la început ideile preconcepute, autoarea supune materia propriei sale cenzuri-filtru; nu se preia nimic, totul este descompus, re-gîndit, re-făcut. Ezitarea lui Hamlet, de exemplu, amînarea faptei este explicată prin însăşi
,,opţiunea instinctivă a prinţului danez pentru viaţă", prin refuzul de a restabili echilibrul turburat de crimă
tot printr-o crimă. Se acceptă alte opinii.numai în măsura în care acestea coincid cu punctul de vedere al autoarei; nu, fireşte, un subiectiv pat al lui Procust, ci o fermitate nedisimulată, o personalitate îndrăzneaţă, bazată pe acumulări teoretice şi pe judecata speculativă, de nuanţe. Ileana Mălăncioiu nu se intimidează în faţa numelor recunoscute. Afirmaţii ale lui Freud, Nietzsche, Camus, Domenach sînt contrazise însă numai după ce li se dovedesc inconsecvenţele sau cînd sînt incompatibile cu viziunea autoarei. (Capitolul întîi poartă el însuşi un titlu care pune sub semnul întrebării valabilitatea teoriei psihanalitice a lui Freud : Oedip şi aşa-zisul său complex. ) Nu e o lipsă de reverenţă, ci siguranţă
afirmativă, dobîndită în urma unei îndelungi meditaţii.
Nu există în această carte afirmaţii gratuite, neverificate prin analiză sau expediate fără o susţinere adecvată. Ileana Mălăncioiu are darul gîndirii analitice, pînă în esenţa ultimă. Analiza şi demonstraţia sînt făcute cu mînă sigură, cu probe şi argumente. Fraza este convingătoare, persuasivă chiar, autoarea recurgînd la reluări, repetări, accentuări. Numai după ce prezintă
în acest mod tipologii tragice clasice, pe care le cercetează în lumina textului şi a intenţiei autorului - atît cît poate fi aceasta cunoscută sau intuită -, deci numai după expunerea de motive şi fapte, Ileana Mălăncioiu trece la dezbaterea de principii, la elucidarea conceptelor teoretice cu care operează. În sistemul axiologic al eroului tragic - vinovatul fără vină devine tragic prin ispăşirea, printr-o viaţă mai dureroasă decît moartea, a încălcării unei legi în primul rînd autoimpuse - bunul suprem îl reprezintă viaţa (vezi ponderea subcapitolului Viaţa ca valoare). Ispăşirea presupune conştiinţa de sine, deci ideea responsabilităţii, iar scopul ei este restabilirea armoniei dezechilibrate, pentru binele celor care
296
Anexă
supravieţuiesc. Eroul tragic - antic, umanist, biblic, modern - are o semnificaţie afirmativă, regeneratoare.
De aceea autoarea exclude din sfera tragicului teatrul absurdului, în care personaj ul, redus la o existenţă
subumană, larvară nu mai luptă, ci acceptă cu pasivitate viaţa „văzută ca o agonie şi ca o simplă înaintare spre moarte". Ileana Mălăncioiu mai posedă acel har al exprimării convingătoare. Şi acesta este singurul mod în care esteticianul e trădat de poet. Cartea e scrisă la tensiunea înaltă la care se ajunge printr-o cercetare angajată a unui material în care importante sînt deopotrivă şi esteticul, şi existenţialul. Vina tragică e nu numai convingătoare, ci şi cuceritoare.
Cît despre erudiţie, mai bine zis erudiţia făcută
evidentă, aceasta este alungată cu superioritate sau cu modestie, sau poate din cauza inaderenţei organice a autoarei la genul indicaţie bibliografică. Cartea trădează însă cunoaşterea unei întinse bibliografii de specialitate străine şi româneşti. Eseu de estetică literară, Vina tragică este şi o solidă aplicaţie de analiză
comparatistă.
(Revista Viaţa românească nr. 3/1979)
