Liviu Petrescu
Vina tragică
(fragment)
Poeta Ileana Mălăncioiu ne face surpriza unui remarcabil eseu critic - foarte temeinic ca informaţie, cu o bună orientare teoretică şi, pe alocuri, de o accentuată personalitate a opiniilor - despre Vina tragică.
Studiul Ilenei Mălăncioiu se extinde însă, pe parcurs, şi asupra altor configuraţii ale tragicului, la fel de puternice ca şi cele dintîi, fundamentate însă pe un alt principiu decît acela al culpabilităţii ; autoarea se situează
astfel (fie că o ştie, fie că nu) pe o poziţie opusă aristotelismului, pe poziţia inaugurată de Johannes Volkelt, care - în Estetica tragicului - vorbeşte nu numai de specia consacrată a tragicului, un tragic fundamentat pe conceptul de vină, ci şi despre o specie a lui relativ desconsiderată, despre un „tragism fără vină", un tragism fundamentat pe principiul „nefericirii pur şi simplu", al suferinţei fără măsură. Exemplul cu care Ileana Mălăncioiu ilustrează în chip stăruitor acest tip de tragism este acela al biblicului lov, supus absolut arbitrar de creatorul său unui lung şir de încercări şi suferinţe, în miezul cărora Iov îşi dovedeşte o neobişnuită capacitate de a îndura. Un element indispensabil pentru acest tip de tragism îl constituie - după Ileana Mălăncioiu - ,,aparatul de pedeapsă", un sistem în bună
măsură mecanic de producere a suferinţei, în felul aparatului a cărui funcţionare Kafka o descrie în Colonia penitenciară.
În ceea ce priveşte tragicul fundamentat pe un concept al culpabilităţii, autoarea desprinde - din exemplele analizate - două modele principale, separate între ele prin deosebiri majore ; în cazul celui dintîi model, am avea de-a face cu o vinovăţie care nu califică propriu
-zis voinţa morală a eroului tragic, scopurile urmărite
Referinţe critice
289
de acesta, credinţele sale, cît în mod exclusiv domeniulfaptei, al acţiunii, al practicii. Altfel spus, literaturatragică furnizează nu rareori situaţii în care se poatevorbi în chip neîndoielnic de o vină, fără a se puteavorbi cu tot atîta uşurinţă şi despre un vinovat ; literatura tragică nu face aşadar decît să împingă la limită
opoziţia între o latură a interiorităţii (a voinţei morale,a scopurilor) şi una a practicii, a obiectivării prin faptă.
Fructificînd, probabil, anumite sugestii hegeliene, IleanaMălăncioiu consideră că orice trecere la faptă se încarcă
inevitabil cu vinovăţie, teză ce se degajă, de pildă, dincomentariul asupra prinţului Mîşkin ; astfel, erouluidostoievskian i-ar fi îngăduită inocenţa numai atîtavreme cît nu pătrunde în lume : ,,Mîşkin este însă un
mieluşel în adevăratul sens al cuvîntului numai atîtavreme cît stă izolat în sanatoriul său". Aruncată însă înlume, pusă pe un teren al practicii, neprihănirea luiMîşkin nu poate rămîne intactă : ,,Ceea ce propune defapt Dostoievski lumii sale nu este neprihănirea totală
a prinţului Mîşkin, care în lumea atinsă de nihilismdevine vinovată".
În cazul celui de al doilea model al „culpabilităţiitragice" vom avea însă de-a face cu o vinovăţie carecalifică nu numai faptele personajului, ci - dimpotrivă -
şi voinţa sa morală ; exemplele cele mai numeroase sîntîmprumutate, de data aceasta, aproape în exclusivitate,romanelor dostoievskiene. Este vorba, fireşte, de supraoamenii marelui romancier, de Nikolai Stavroghin şi deIvan Karamazov în primul rînd, de avatarurile deci ale
,,marelui păcătos". De regulă - observă însă autoarea -
aceste personaje suportă o evoluţie lăuntrică, o importantă
mutaţie morală, o renaştere, un soi de „înviere a luiLazăr".
(Revista Steaua nr. 6/1979)
