Procesul tragic - a cărui structură e dezvăluită
prin parabolele kafkiene - rămîne în linii mari acelaşi şi este, în ultimă instanţă, cel pe care eroul şi-l face sieşi, indiferent de conţinutul ca atare al legii morale asumate de el ca proprie lege, pe care o încalcă mai mult sau mai puţin conştient, de voie sau de nevoie. El îşi asumă responsabilitatea pentru refacerea echilibrului clătinat prin faptele sale , plătind cu suferinţa şi ades cu viaţa pentru nerespectarea sau pentru îndreptarea legii.
Există şi situaţii de excepţie, în care eroul tragic ajunge să impună prin suferinţa lui nedreaptă, să se reconcilieze cu legea încălcată şi cu sine . Un astfel de caz fericit îl reprezintă tragicul Oreste, care aj unge să fie absolvit. Cu alte cuvinte, el primeşte „Învierea lui Lazăr" înainte de ,,Învierea lui Lazăr", care le va fi acordată după mode.lul evanghelic lui Raskolnikov şi lui Stepan Trofimovici Verhovenski, părintele spiritual al demonilor.
Creştinismului nu i se poate atribui decît din eroare naşterea unei alte tragedii, substanţial diferită de cea antică, sau moartea tragediei.
Ar fi de ajuns exemplul lui Hamlet şi al celebrei sale dileme (la care revin ades eroii dostoievskieni) ori exemplul martirului nihilist Kirillov (care îşi pune viaţa în joc cu iluzia că, dacă
Dumnezeu nu există, omul învinge frica fizică de moarte şi frica metafizică de ceea ce va fi după aceea) pentru a dovedi că nu se poate pune pe seama caracterului consolator al Creştinismului moartea tragediei.
Iar dacă la două milenii după tragedia lui Pentheu, care e silit să înţeleagă cu preţul sfişierii că „zeul este cum vrea el", Ivan Karamazov e silit să
înţeleagă cu preţul pierderii minţilor că „Dumnezeu
280
Ileana Mălăncioiu
este cum vrea El", trebuie să admitem că moartea tragediei nu poate fi pusă nici pe seama raţionalismului.
După cum am subliniat în mai multe rînduri, privite din afara religiei, mitul cunoaşterii binelui şi a răului cu preţul căderii şi încercarea la care este supus Iov dovedesc că Biblia, socotită îndeobşte piatră de hotar, în realitate reprezintă o punte de legătură între tragedia antică şi cea apărută ulterior, pe fondul Creştinismului.
Reconcilierea finală are la bază faptul că nu numai lov are nevoie de Dumnezeu pentru a putea redobîndi bucuria de a trăi, în pofida suferinţei nemeritate la care a fost supus, ci şi Dumnezeu are nevoie de Iov. Pentru că, dacă şi cel mai neprihănit rob al său îşi pierde speranţa şi rupe alianţa presupusă de credinţă, nu-şi pierd sensul doar existenţa omului, ci şi cea a lui Dumnezeu.
Această alianţă fragilă, care presupune salvarea cu preţul suferinţei nejustificate, face ca motivele revoltei lui Pentheu, şi a lui Iov, şi a lui Ivan Karamazov să rămînă valabile, iar tentaţia omului de a lua totul de la capăt şi de a-şi asuma cunoaşterea binelui şi a răului cu preţul sfişierii sau al căderii să fie oricînd posibilă.
Anexă
REFERINŢE CRITICE
Ion Vlad
Tragicul
în interpretarea poetului
(fragmente)
Universul literaturii tragice este obiectul interpretărilor produse de Ileana Mălăncioiu într-un eseu excelent, scris cu o sinceritate, o pasiune şi o receptivitate care fac din lectura studiului un moment rar de întîlnire cu profunzimea lecturii şi cu remarcabila calitate a meditaţiei despre conceptele unei categorii precum tragicul şi despre eroii tragici utilizaţi în funcţia de semne integrate unui mesaj mai vast, avînd să dezvăluie cititorului şi interpretului multiple referinţe în afară sau în conexiunea necesară a literaturii. Cum sublinia un cerc:etător al personajului (al funcţiilor deţinute în operă) într-un articol intitulat Pentru un statut semiologic al personajului, funcţiile categoriei se relevă în contextul operei, realizînd raporturi semantice intertextuale de o certă semnificanţă. Observaţiile lui Philippe Ramon (Poetique du recit) sînt perfect demonstrate prin lectura Ilenei Mălăncioiu, care operează de fapt prin examenul atent al unei serii de personaje tragice, de la Oedip la Antigona sau de la Hamlet la eroii literaturii dostoievskiene şi de aici la eroul tragicei recluziuni din Procesul lui Kafka, Joseph K.
Am putea califica studiul - admirabil prin pasiune şi prin deplina autonomie a unei cercetări neînfeudate unor autorităţi din domeniul esteticii şi defel complexate de zeii tutelari ai acestui teritoriu adesea îngheţat prin jocul abstracţiilor şi prin sterilitatea analizei -
drept un discurs despre textul tragic, lectura solitară
şi gravă a unui cititor avertizat, al cărui patos este argumentarea şi posibilitatea de a se situa în ordinea unor argumente convingătoare pînă la capăt. Premisa studiului este de natură să asigure sensul general al
