Vina tragică
275
Prin încercarea la care este supus în mod nedrept Iov - în ciuda sfirsitului consolator al că;ţii sale -, devine evident ,faptul că alianţa cu Dumnezeu presupusă de credinţă nu poate rezolva prin sine însăşi problema salvării, nefiind o alianţă reală, de la egal la egal, ci una de la stăpîn la rob. Fiindcă nu putem să nu ne întrebăm ce fel de aliat poate să fie acela care, fără să fi făcut nimic de natură să justifice ruperea alianţei stabilite, îţi ucide, aşa cum i-a ucis Dumnezeu lui Iov, fiii şi fiicele şi îţi face din întreg trupul o imensă
rană, numai pentru a afla cum vei reactiona ?
În finalul Cărţii lui Iov tragicul este 'abolit. În pofida a tot ceea ce s-a întîmplat, Iov se reconciliază cu Dumnezeu, admiţîndu-i puterea nelimitată asupra sa, dat fiind că îl socoteşte autor al ordinii întemeiate prin învingerea haosului preexistent Creaţiei.
În acelaşi timp, Dumnezeu îi dă dreptate lui Iov împotriva prietenilor săi - care nu înţeleg că
nu sînt ei în stare să apere Divinitatea în faţa unui om - şi îi dă înapoi îndoit tot ce a pierdut.
Dar oare putea Iov să primească o plată pentru suferinţa sa şi pentru pierderea fiilor şi a fiicelor sale, pe care însuşi Dumnezeu nu mai putea să i-i dea înapoi ? Nu este totuşi o soluţie de compromis pe care Iov e nevoit să o accepte numai pentru că
nu are o altă iesire ?
În opera tragicilor greci şi la cealaltă,.extremă
şi în cea kafkiană (în care cerul e coborît din nou pe pămînt) nu există nici o altă cale de ieşire decît cea a deznodămîntului tragic, care, aşa cum spune corul, duce la dobîndirea înţelepciunii, iar în termenii lui Jaspers, la ştiinţa suferinţei.
Paul Ricreur consideră că orice conştiinţă religioasă ezită să formuleze o teologie tragică, deşi existenţa divină e tragică şi ea, ca şi existenţa umană, numai pentru că nu îl poate concepe pe Dumnezeu altfel decît inocent.
276
Ileana Mălăncioiu
Cred mai curînd că teologia nu poate avea o viziune tragică întrucît divinitatea nu o presupune. Viziune tragică înseamnă înainte de toate limită, revoltă, eşec, milă. Or, un Dumnezeu căruia i se pun limite, care trebuie să răspundă la exigenţe de semn contrar, ajunge la eşec şi inspiră
milă este de neconceput.
Divinitatea poate fi cel mult dramatică, dar în nici un caz tragică, fiindcă ea poate să ajungă cel mult la o nouă alianţă cu omul, dar nu şi la eşec.
Desigur, cu omul pentru care există, pentru celălalt nepunîndu-se problema.
O teologie tragică ar trebui să presupună nu numai un Dumnezeu vinovat, ci unul care îşi asumă
tragic vina de a fi autor al unei ordini nedrepte, axată pe suferinţa inocenţilor, şi a plăti pentru asta printr-o suferinţă mai mare decît ar merita.
Vina tragică a lui Dumnezeu, ca orice vină tragică, ar trebui să presupună nu numai faptul real prin care sînt încălcate propriile exigenţe, ci şi interioritatea acestei încălcări şi, implicit, sentimentul pierderii valorii divine.
Dumnezeu poate fi vinovat pentru plusul de suferinţă şi de moarte din lume, dar în nici un caz nu poate fi un vinovat tragic care disperă pentru vina sa. Fiindcă disperarea conţine în sine pierzarea.
Vina tragică, fără de care marea tragedie nu poate fi concepută, este legată de violarea limitei admise, indiferent dacă aceasta este formulată în funcţie de exigenţele impuse de o divinitate sau alta sau de cele stabilite dintr-o perspectivă eticist
-raţionalistă ; ea nu poate să aparţină divinităţii, căreia nu i se pot pune nici un fel de limite.
Vina tragică nu poate să aparţină decît omului şi ea reprezintă încălcarea legii morale admise de el ca proprie lege, printr-o faptă săvîrşită mai mult sau mai puţin conştient, de voie sau de nevoie, însoţită de sentimentul pierderii valorii umane şi de asumarea responsabilităţii pentru refacerea
Vina tragică
