Vina tragică
269
constituţională a eroului . Cu alte cuvinte, dacă
avea vreo şansă reală de a nu încălca exigenţeleimpuse ori de găsi calea de reconciliere cu legeaîncălcată şi cu sine pentru a ieşi din deşertul crimei sale şi a putea comunica în mod real cu ceilalţioameni.
În cartea citată, Paul Evdokimov spune că,într-o ordine care presupune Transcendenţa, cumeste cazul celei dostoievskiene , răul intră în lumeprin divinitatea ce se dovedeşte a fi nedreaptă, înmăsura în care admite suferinţa inocenţilor şi maiales a copiilor. Dar asta nu presupune generalizarea răului. Pentru că Dumnezeu are toate posibilităţile , dar în primul rînd o exercită pe aceeaa binelui, frumosului şi adevărului.
Cu aceleaşi argumente se poate susţine că niciîn lumea tragediei antice - a cărei armonie seîntemeiază pe credinţa în zei - răul nu intră înlume prin eroul tragic, constituţional fragil dincauza limitelor sale omeneşti, ci prin Transcendenţa care îl împiedică să facă faţă exigenţelorsale nelimitate .
În cartea sa Finitude et culpabilite, Paul Ricoourspune că teama de maculare a lui Oedip - dintr-odată psihică şi pre-etică - menită să lege răul suferinţei de răul vinei este determinată de Transcendenţă. Prin intermediul acestei frici de pierdereavalorii umane pe care o presupune întinarea, apareangoasa omului în raport cu destinul individual şiistoric, fără de care nu ar exista nici tendinţa cătrelibertate, nici înfrîngerea si, ca atare, nici tragedia. În accepţia sa, teama �sta psihică şi pre-etică
este deja culpabilitate, înţeleasă ca interioritate apierderii valorii umane prin violarea legii morale(admisă de către eroul tragic ca proprie lege) indiferent dacă fapta sa reprobabilă a fost săvîrşită
(de voie sau de nevoie ; conştient sau fără să ştie)sau dacă abia va să vină.
Această teamă psihică şi pre-etică nu stă numai la baza împotrivirii lui Oedip faţă de destinul
270
Ileana Mălăncioiu
său (către care se îndreaptă în mod paradoxal în vreme ce fuge de el), ci şi la baza disperării lui Hamlet (pe care îl face să amîne la nesfirşit fapta şi să nu poată să ucidă decît în vreme ce este el însuşi ucis) şi la baza amînării procesului său de către Joseph K. (în speranţa disperată de a descoperi principiul unei culpabilităţi rezonabile pentru a se putea reconcilia cu legea încălcată şi cu sine).
Deşi se desfăşoară de fiecare dată altfel, în funcţie de timpul şi de locul unde are loc, procesul pe care şi-l face sieşi eroul tragic în înţelesul clasic al termenului rămîne, în ultimă instanţă, acelaşi.
A vorbi despre evoluţia tragicului şi a tragediei este un nonsens. Cum să fie posibilă o evoluţie de la perfecţiunea tragicilor greci, care nu şi-au pierdut autenticitatea, deşi au trecut peste ei atîtea veacuri?
Întrucît toate momentele de răscruce ale culturii europene de după aceea au fost marcate de întoarcerea la arta Antichităţii, repunerea în discuţie a tragicului nu poate fi făcută decît plecînd de la textele autorilor tragici şi de la personajele lor prin al căror destin a fost revelat însuşi destinul omului de a cunoaşte binele şi răul cu preţul căderii.
Orgoliul filozofilor de a pune conceptul tragicului şi al culpabilităţii înaintea tragediei ca atare a dus la un impas. Separarea nejustificată
a tragediei antice de cea de după aceea, făcută
prin conceptul de culpabilitate - legat de existenţa unui Dumnezeu unic şi a păcatului creştin - are consecinţe mai grave decît ar putea să pară la prima vedere.
Folosirea termenilor : vină, păcat, culpă, culpabilitate (sau sentimentul culpabilităţii) fără rigoarea necesară, dar cu pretenţia de a face lumină
într-un domeniu în care nici Dumnezeu n-a putut face - de vreme ce a sfirşit prin a spune că mai
