Vina tragică
273
faptelor sale şi nu poate descoperi principiile unei culpabilităţi rezonabile ca să-şi poată asuma vina sa şi să se poată salva.
Culpabilitatea este deci interiorizarea pierderii valorii umane atît prin căderea în hybris (fie că ea a avut deja loc, fie că eroul se teme că nu o poate evita, oricît s-ar împotrivi soartei sale), cît şi prin căderea în păcat sau prin încălcarea propriilor exigenţe ale eroului, stabilite fără a postula Transcendenţa.
Revoltatul metafizic nu se simte culpabil pentru suferinţa produsă prin faptele sale, ci pentru suferinţa nejustificată care există în lume. Dar logica aleasă în defavoarea virtuţii îl face să
ajungă la ideea că într-o lume rău întocmită totul este permis, să accepte crima şi să-şi nege astfel revolta împotriva suferinţei nejustificate şi - abia în ultimă instanţă - să ajungă la interiorizarea pierderii valorii umane şi la nebunie.
Culpabilitatea este justiţia pe care şi-o aplîcă
sieşi, în forul său interior, eroul tragic, întru'cît, aşa cum am subliniat ades, el se confruntă cu legea morală din sine, indiferent cum este ea formulată.
Socotesc deci că este o gravă eroare punerea unui semn de echivalenţă între sentimentul culpabilităţii şi cel al păcatului. Prin această eroare e despărţită în mod nejustificat tragedia antică de cea apărută pe fondul Creştinismului (sau al altor religii) şi de cea atee.
Aşa cum spune Kierkegaard, geniul nu ajunge niciodată la înţelegerea religioasă a lumii, ci rămîne în cele din urmă la raportul de angoasă faţă
de destinul individual şi istoric.
Angoasa anticilor avea la bază alianţa omului cu zeii în care credea şi ruptura apărută pe fondul îngrădirilor sau exigenţelor contrare impuse de ei eroului tragic care făceau ca el să nu aibă nici o şansă reală de a scăpa de ceea ce i s-a prezis.
274
Ileana Mălăncioiu
Angoasa autorilor tragici apăruţi pe fondul Creştinismului (şi al oricărei alte religii) presupune alianţa şi ruptura omului cu Divinitatea, care, admiţînd suferinţa nejustificată, îi apare ca adversar.
Tragedia atee presupune angoasa în raport cu destinul în contextul în care omul nu ştie ce se află
dincolo de ordinea dată şi istoria ia locul fatalităţii.
Nici zeii şi nici Dumnezeu nu apar deci în faţa eroului tragic doar în ipostaza de aliaţi ai săi pe care o presupune credinţa.
Viziunea etico-religioasă nu poate să ascundă
definitiv nici sfişierea lui Pentheu, nici suferinţa fără margini a neprihănitului Iov, nici pe cea a inocenţilor şi a copiilor, de la care pleacă refuzul salvării prin idealul creştin al lui Ivan Karamazov.
Toate cazurile acestea nu exprimă în ultimă
instanţă credinţa, ci angoasa al cărei punct de pornire îl constituie suferinţa nejustificată apărută pe fondul unor credinţe diferite.
Dacă neprihănitului Iov i se poate atribui o vină în faţa Dumnezeului său, aceasta nu poate fi decît aceea a revoltei împotriva suferinţei nemeritate. Revoltă pe care credinţa nu o admite, dar pe care au avut-o şi Oedip, şi Pentheu, în pofida faptului că îi venerau pe zei, şi pe care o vor avea şi Ivan Karamazov, şi Joseph K., şi orice erou tragic de totdeauna. Pentru că esenţa tragicului stă în însăşi suferinţa care depăşeşte ispăşirea unei pedepse meritate şi ea duce la revoltă, la ruperea alianţei cu Divinitatea postulată şi la refacerea ei sau la haos şi la prăbuşire.
Cazul lui Iov demonstrează în modul cel mai clar cu putinţă că răul nu pleacă de la om, ci de la Transcendenţă. Mai precis, de la polul negativ al acesteia, concretizat în Satana, care îl îndeamnă
pe Dumnezeu să încerce chiar şi credinţa celui mai neprihănit dintre robii săi.
