277
echilibrului pierdut printr-o suferinţă infinit mai mare decît ar fi meritat.
Pot fi deci vinovaţi tragici atît eroii tragediei antice, care au sentimentul maculării sau al pierderii valorii umane pentru că nu au putut răspunde exigenţelor zeilor admise ca proprii exigenţe morale, cît şi cei din tragedia apărută pe fond creştin, pentru care sentimentul culpabilităţii este legat de păcatul săvîrşit în faţa lui Dumnezeu.
De asemenea, pot fi vinovaţi tragici şi eroii care încalcă propriile exigenţe morale, formulate dintr-o perspectivă raţionalistă. Condiţia este ca încălcarea legii morale admisă de erou ca proprie lege să
fie resimţită ca o maculare sau ca o pierdere a valorii umane şi să fie plătită de el cu o suferinţă
mai mare decît ar fi meritat pentru vina sa.
Tragediile perfecte sînt acelea în care vinovatul nu ajunge la nici 6 altă ieşire decît aceea a spectacolului tragic ce stîrneste mila.
Dintre toate tragediile antice, Antigona •. este cel mai aproape de perfecţiune pentru că distanţa dintre vina eroinei şi pedeapsa ei este cea mai mare şi pentru că în ea nu transpare nici un fel de ieşire decît cea a spectacolului tragic şi a sensului afirmator al acestuia.
Aproape de perfecţiune vor fi şi tragedia lui Hamlet, şi cea a lui Ivan Karamazov, şi cea a lui Joseph K., a căror revoltă metafizică nu avea nici o şansă de a se sfirşi cu bine şi a căror condamnare rămîne fără apel.
Nu va fi însă la fel de perfectă ca tragedie Crimă şi pedeapsă, în care lui Raskolnikov, după o crimă asumată în mod conştient şi una pe care n-a putut s-o evite (menită să-l facă să înţeleagă că
nu este o personalitate căreia îi este permis, în numele a ceea ce va face ulterior), i se dă şansa
,,Învierii lui Lazăr".
Paul Ricoour are dreptate atunci cînd afirmă
că viziunea tragică asupra lumii exclude iertarea
278
Ileana Mălăncioiu
păcatului şi salvarea. Fiindcă tragică nu este suferinţa corespunzătoare faptei prin care eroul a încălcat în mod conştient şi fără a fi constrîns prin exigenţe de semn contrar legea morală admisă ca proprie lege. Tragică este suferinţa care depăşeşte ispăşirea pedepsei meritate de erou pentru vina sa, dar survenind, în mod neaşteptat, din fapta asumată de el fără să ştie ce se ascunde în spatele ei.
Răul sau suferinţa nemeritată, în afara căreia nu se poate vorbi despre tragedie, intră de fiecare dată în lume fie prin Transcendenţă (indiferent de forma concretă pe care o ia într-o credinţă sau alta), fie prin absolutul unei legi care nu poate fi cunoscută şi respectată, pentru că omul nu ştie ce transcende ordinea cosmică, iar asta face ca destinul social şi istoric să ia locul fatalităţii.
Exigenţa nelimitată care caracterizează legea axată pe credinţa în Dumnezeu şi în Judecata de apoi sau pe o lege rigidă care nu ţine cont de posibilităţile omului de a o respecta are ca scop impunerea voinţei de putere a celui aflat în spatele ordinii date.
Voinţa de putere a Divinităţii - înţelese într-un fel sau altul şi postulate de către eroul tragic ca autoare a ordinii cosmice şi socio-morale - se desfă
şoară pe terenul legii admise de acesta ca proprie lege. Ordinea divină, opusă haosului premergător creaţiei, nu ar putea fi menţinută dacă nu ar fi respectate exigenţele impuse de Creator. Omul a fost făcut pentru a fi fericit şi dacă nu se bucură
de viaţă înseamnă că nu a reuşit să împlinească
voia Domnului, care, la limită, poate să se manifeste ca un stăpîn aspru şi gelos. Dar numai la limită. Fiindcă divinitatea are toate posibilităţile şi în primul rînd pe aceea a Iubirii şi a Dreptăţii.
Prin urmare, deşi răul intră în lume prin exigenţele absolute ale Transcendenţei (formulate în faţa omului constituţional fragil), el nu cuprinde
Vina tragică
279
automat întreaga existentă . Tragedia exprimă o situaţie-limită. În acelaşi timp, ea exprimă verticalitatea omului în faţa limitei care i se impune.
