286
Anexă
în raport cu normele şi legile încălcate sau în raport cu caracterul inexplicabil/explicabil al erorii comise (vezi problema eroului lui Kafka şi „terenul erorii necunoscute").
Afirmînd că „importantă pentru tragedie nu este eroarea ca atare, ci puterea eroului de a dispera pentru ea", Ileana Mălăncioiu deplasează în mod deliberat şi perfect justificat accentul pe procesul trăit şi parcurs de erou, semn referenţial esenţial pentru toate raporturile interne ale tragediei ca operă literară, indiferent de genul căreia îi aparţine. Aşadar, spectacolul tragic şi o veritabilă epistemologie a mecanismului tragic, a comunicării sînt stabilite în eseu din perspectiva funcţiilor deţinute de personaj . De aceea, alte elemente complementare sau implicate în conceptul de tragic, precum disperarea (Oedip, Hamlet, Ivan Karamazov), sistemul de valori pus în confruntare, verificat sau anulat, beneficiază de un examen de o rigoare proprie unui excelent cunoscător al textelor. Cum sistemul de valori pus în discuţie de mecanismul şi de etapele parcurse de eroul tragic este intim legat de valoarea umană ce se sacrifică, aspectele eroului tragic deţin un loc prioritar. Sub semnul sintagmei kantiene „cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine", omul - eroul tragic, păstrînd virtuţile şi căderile fiinţei - piere nu fără glorie, nu fără sens. E cazul suferinţei lui Oedip şi al asumării acestei suferinţe, al prinţului Hamlet, al utopiei cărţii (cunoaşterea şi demersul cognitiv), al nebuniei „dinspre nord-nord-vest" a eroului ; e mai apoi cazul lui Mîşkin, situat în acel spaţiu dincolo de care „restul este tăcere", acea tăcere shakespeariană generatoare a spaţiului tragic, al lui Ivan Karamazov, Nikolai Stavroghin, Raskolnikov, Joseph K. Cum istoria şi determinările social-istorice nu sînt defel ignorate, ultimul erou tragic, examinat în mod excepţional, ne permite să încheiem cu observaţia că Vina tragică, eseul Ilenei Mălăncioiu apărut la Cartea Românească, este meditaţia unui scriitor despre eroul literar şi despre multiplele sensuri ale literaturii ce se deschide prin permanente reveniri la darurile infinite ale Creaţiei.
(Revista Tribuna nr. 40/5 oct. 1978)
N. Carandino
Estetica poeţilor
(fragmente)
O lectură oricît de superficială a textului dovedeşte imediat că Ileana Mălăncioiu are deopotrivă darul analizei şi al asociaţiilor îndrăzneţe.
Fără să se piardă, de dragul nuanţelor, în amănunte nesemnificative şi fără să răspundă la simplul apel al ideilor contigue, legăturile pe care le propune între scriitori şi eroi din epoci diferite sînt de natură să stîrnească
răspunsuri numai după ce-au determinat meditaţii. ( . . . ) Tragicii greci, Dostoievski, Kafka nu sînt evocaţi în ideile lor generale, ci în concretul eroilor respectivi.
Aceasta cu grija de a lega, marcînd deosebirile, un personaj de celălalt şi a ajunge, dincolo de ipostaze, la unitatea funciară a Omului.
Tragicul nu este pentru Ileana Mălăncioiu o simplă
categorie estetică, ci „o categorie mai largă a spiritului, sfera lui de manifestare cuprinzînd şi viaţa reală, şi cunoaşterea, şi arta tragică". Studiul ei, departe de a se limita la tragedia antică, vizează sentimentul tragicului de-a lungul timpului, analizînd rînd pe rînd ideea de culpabilitate, de păcat, de vină tragică. A spune că fără
vina tragică marea tragedie nu există este mai mult decît o simplă afirmaţie ; analizînd teatrul clasic, tragedia creştină, tragedia atee, autoarea conchide că de violarea limitelor admise şi fixate prin lege (divină sau omenească) depinde existenţa unui tragism străin în orice caz de divinitatea cea fără limită. Vina tragică nu poate aparţine decît omului.
Dar textul stufos al Ilenei Mălăncioiu îmbie la comentariu în aşa fel încît, pentru a-l epuiza, ar trebui să scrii o carte, iar renunţînd la ea rişti să-i micşorezi aria de cuprindere, să ignori atîtea analize care, de la Bacantele lui Euripide şi pînă la Absalom-ul lui Faulkner, trecînd prin Karamazovii lui Dostoievski, aruncă lumini îndrăzneţe asupra abisului de suferinţă nemeritată.
(Revista Luceafărul nr. 8/1979)
