Go to page:

Text Size:

(fragment)

Aşa cum a fost concepută cartea, prima parte echivalează cu punerea problemei. Date cu totul excep

ţionale : galeria marilor eroi tragici, de la Oedip la Joseph K. Drumul parcurs prin această galerie de către orice cititor poate fi asemănat, fără exagerare, cu trecerea lui Dante prin Infern. Şi, aşa cum acela se mîntuia prin credinţă, omul contemporan, pentru a nu degenera, are nevoie de concluzii filozofice valabile. Or, tocmai în parcurgerea acestui drum, pe care marile spirite ale veacului au găsit de datoria lor s-o îndeplinească, Ileana Mălăncioiu dovedeşte o admirabilă tărie sufletească şi salutară clarviziune. Intensitatea cu care este interpretat fiecare destin tragic în parte, forţa participării conferă analizei (uneori redusă, din motive de economie a spaţiului, dar şi din sete de concizie) valoare de mărturie. Greutatea rămîne, totuşi, să te vindeci de acest univers, după ce l-ai cunoscut, printr-o terapie care să

evite simplismul sau închiderea porţilor simţirii. Nu e vorba, neapărat, de a da „soluţii", ci de a păstra fără

pauze o conştiinţă vie şi a nu lăsa să-ţi scape determinaţiile. Pe scurt, de afirmarea consecventă a unei atitudini raţionaliste, într-un domeniu unde suferinţa şi sublimul au tulburat deseori gîndirea. Şi acest deziderat cartea Ilenei Mălăncioiu îl satisface în întregime, contribuind în chip personal, profund ataşat de natura umană, la precizarea unor noţiuni fundamentale, precum culpabilitate, păcat, vină tragică, idealul în arta tragediei.

Numai marea decizie cu care-şi formulează rezervele critice, tonul prea tăios, cu care înaintaşi iluştri, ca Nietzsche sau Freud, sînt scoşi din chestiune (fără a li se diminua nici o clipă contribuţia), te pot face uneori să

eziţi în a fi de acord cu autoarea, te predispun la reînfiriparea, pe cont propriu, a întregului demers, la o

Referinţe critice

293

meditaţie personală. Dar nu sînt acestea merite ale cărţii? De altfel, dincolo de zeci, de sute de nuanţe, e dificil să nu aderi la asemenea judecăţi, în deplină

satisfacţie a clarificării memorabile : ,, .. . nici o mare tragedie nu se poate desfăşura nici dincolo de legea admisă, în cele din urmă, ca morală de către autor, şi nici dincoace de o acţiune prin care, mai mult sau mai puţin conştient, este încălcată această lege".

Sau, în problema relaţiei dintre vină şi providenţă, văzută diferit de Kierkegaard ori Camus : ,,Faptul că

Aristotel a folosit conceptul de vină, indiferent dacă

teoria sa despre tragedie mai este sau nu întru totul valabilă, dovedeşte prin el însuşi că se putea vorbi despre vină şi în legătură cu tragedia grecilor; că nu există o deosebire substanţială între căderea în hybris şi vină; că vina nu se defineşte în raport cu Providenţa, cum pare la prima vedere, ci în raport cu legea morală

proprie eroului tragic".

După cum, în sfirşit, e cu neputinţă să desconsideri sistemul de valori al tragediei, după ce l-ai citit astfel, încrustat parcă în tablele de legi ale lui Solon : ,,Sistemul de valori al tragediei pune deci în evidenţă, înainte de toate, valoarea umană a omului care piere prematur.

Marea lecţie a tragediei constă în a arăta că fiecare dintre noi rămîne singur în fata faptei, ca si în fata morţii. În ciuda oricăror puncte de vedere 'contrar�, socotesc că ar fi nu numai de neconceput, ci şi inuman să fie altfel".

(Revista Teatru nr. 2/1979)