Mircea Constantin
Vina tragică
(fragment)
Încă din primul eseu din Vina tragică poeta îşidivulgă tranşant opţiunea pentru o abordare existenţialistă a noţiunii de tragic. ln acest sens, a-l readuce peOedip la matricea conflictului tragic, atribuindu-i înmod expres o „vină" (contestată de majoritatea exege
ţilor), este pentru autoare primul pas - simbolic prinverticalitatea demonstraţiei - înspre o veritabilă
depsihologizare a tragediei. ,,Nu trebuie uitat însă - nise spune - că în cele din urmă monstruoasa crimă pusă
în seama regelui Oedip nu ar fi existat în absenţa vineisale. Că ea nu este altceva decît o altă faţă a fapteiconştient asumate prin care eroul a căzut în hybris."
Vina personajului tragic se raportează deci nu atît la oinstanţă impersonală, cît la limita ce a fost .dislocată
prin chiar fapta sa. Astfel, ,,complexului lui Oedip",considerat de Ileana Mălăncioiu un adevărat monstru algîndirii, i se substituie prezenţa „vinei nevinovate", cumspune Max Scheler, în care de fapt vina are caracterul -
paradoxal - al lipsei de vină ce rezidă în violareapropriilor principii tocmai în scopul, tragic asumat, alnegării violenţei. Sau, cum ar spune autoarea, personajul „acceptă legitimitatea uciderii tocmai în scopul dea o nega". Dar o acceptă negînd-o totodată în mod tragic.
După cum se observă, eroul tragic beneficiază în demonstratia autoarei de o constiintă de sine (constituită
succ�siv cînd pe valoarea a'.devărată, cînd pe cea falsă)deşi ea nu intră, cum s-ar părea, în contradicţie cuesenta tragicului căci se experimentează fără încetareîn „p�opria-i cădere". În acest moment, prin aducerea înscenariul tragic a unui Hamlet crezînd în lumea asimilată la Wittenberg, dar şi înspăimîntîndu-se de adevărulascuns în ea, devine verosimilă şi întreaga natură
hamletiană a universului poetic al autoarei ce se
,,desface" în cele mai mici detalii, devoalată. Desigur,
îndoiala, căutarea, chinul constituie modul de existenţă
al lui Hamlet ; el nu se încheagă însă din cauza faptei
298
Anexă
care atîrnă parcă inexorabil deasupra lui tot aşa cum poezia rămîne veşnic neîmplinire. Ezitarea, de care s-a făcut atîta caz în exegeza shakespeariană, devine în acest fel însuşi adevărul axiologic prin care Hamlet (şi poezia ! ) există. Vina de a nu-şi răzbuna tatăl şi vina de a ucide răzbunîndu-1 - iată în fond limitele între care disperarea şi nebunia lui sînt normale şi perfect acceptate : ,,Mi se pare firesc ca Hamlet să fie privit aşa cum l-a văzut Shakespeare şi anume nebun cu adevărat (dar numai „dinspre nord-nord-vest") şi conştient cu adevărat de toate faptele sale, în însăşi marea sa nebunie în care, în ciuda umanismului său, aşteaptă să ucidă
spre a pune capăt crimei şi totodată aşteaptă să se destrame el însuşi în această ucidere care i se impune .. .
Dar, să nu uităm, pentru Hamlet „ a aştepta" înseamnă
„a alege totusi viata", în chiar vremea celei mai tragice destrămări. Î�sea�nă a te împotrivi pînă la capăt morţii
„din instinct sau dintr-o conştiinţă extrem de acută care trecînd în nebunie redevine instinct".
O şi mai pronunţată autodeterminare a personajului tragic se relevă autoarei în discuţia despre Vina lui Joseph K. , eseul poate cel mai frumos prin coerenţă şi nivel filozofico-estetic ridicat al argumentelor. El încununează şi circumscrie întreaga strădanie de pînă acum a Ilenei Mălăncioiu de a nu implica decît indirect transcendenţa şi exterioritatea (ca presiune exercitată, ca agent) în declanşarea propriu-zisă a mecanismului tragic. Astfel, în istoria tragediei, ea remarcă o continuă
evoluţie a conştiinţei tragice şi în acelaşi timp o recluziune a acţiunii din afară a agentului tragic sau cel putin o deplasare înspre interiorul fiintei devenite con
şti�ntă de propriul statut ontologic. Î�tr-adevăr, vina lui Joseph K. e detectabilă mai ales la nivelul universului său interior (chiar tribunalul îndeplineşte în Procesul funcţia unei autointerogări), aceasta nu numai dacă ţinem seama de mărturia lui Max Brod din Eine Biographie, ci şi prin prisma unei semnificative fraze rostite de Joseph K. însuşi : ,,Sînt fericit că mi s-au dat astfel domnii aceştia pe jumătate muţi, incapabili să
înţeleagă ceva şi că a fost lăsată pe seama mea grija de a-mi spune mie însumi ceea ce trebuie". De altfel, Joseph K. pare altul unui cor din care nu lipsesc Oedip, Hamlet, Kirillov, Ivan Karamazov, Stavroghin, Mîşkin etc. şi prin care criza tragediei ne este vestită .. .
(Revista Familia nr. 1/1979)
