existenţială. Afirmă undeva : ,,Hamlet este un mare prinţ, nu numai al gîndirii, ci şi al existenţei". ( . .. ) Eroul tragic este omul hăituit de propriile sale gînduri, ca Oreste hăituit de erinii. Nu numai că devine sensibil la „surplusul de moarte şi suferinţă din lume", dar se autoînvinuieşte şi chiar se autocondamnă. Se lasă judecat de propriul său tribunal interior. Iată ce scrie poeta : ,,Adevărata lege care îl condamnă pe fiecare erou tragic este propria sa lege morală, indiferent de felul cum este formulată si de faptul că pleacă sau nu de la postularea transcend;nţei". În acest sens, analizele Ilenei Mălăncioiu nu dau greş niciodată. ( . .. ) E timpul să ne întrebăm acum asupra relaţiei eroului tragic cu lumea. Dintotdeauna omul s-a străduit să
opună haosului existenţei o conştiinţă armonioasă. Cît de armonioasă se va vedea îndată. Fiindcă de la început s-au interpus între eu şi lume, între eu şi altul, legea morală şi mai ales interdicţia. Conştiinţa armonioasă
s-a dovedit de fapt o conştiinţă vinovată şi nefericită.
Chiar mitologia greacă n-a fost un vis tocmai feeric. În acest dezacord se află probabil una din sursele importante ale tragicului (respectiv ale „infratragicului"
modern). Autoarea vorbeşte şi ea de „izolarea în con
ştiinţa de sine", care e în acelaşi timp cunoaşterea de sine. Aşadar, tragicul ţine mai mult de om decît de lume, mai mult de conştiinţă decît de destin, mai mult de „a face" decît de „a trebui". Interdicţia e însă monstruoasă : îl împinge pe erou în prăpastia vinei, fiindcă aduce cu sine şi tentaţia (concupiscenţa - în interpretarea lui Kierkegaard). Ea îi demonizează nu numai pe Iov, ci şi pe Dumnezeu. ( . . . )
În tragedie totul e împins la limită, realul devine simbol. Vedem în eroul tragic un arhetip al suferinţei şi revoltei. Demonia e aici aproape în firea lucrurilor -
mai ales demonia eroului tragic modern. Antigona ne apare ca o eroină modernă, deoarece sfidează însăsi Puterea în numele sacrului. Îi urmează Hamlet, ca;e are privilegiul de a fi el însuşi un prinţ al cunoaşterii şi de a renunţa la putere în numele adevărului care
,,îl ucide".
Referinţe critice
303
Şi seria revoltaţilor tragici ar putea fi continuată.
Ileana Mălăncioiu observă că eroul tragic nu e un disperatîn sine, ci numai faţă de o anumită situaţie (bănuim,dilematică). Astfel se realizează deschiderea către lume :reversul interiorizării culpabile. Credinţa într-un idealşi într-un sistem de valori, susţine autoarea, conferă unsens afirmativ tragediei. Negînd şi autonegîndu-se, eroulvisează la restabilirea armoniei pierdute, adică la acordulcu sine şi ordinea cosmică. Pe acest motiv exclude farsaabsurdă din sfera tragicului, eroul ducînd aici o existenţă
larvară. ( . . . )
Scrie la un moment dat Ileana Mălăncioiu : ,,A vorbidespre evoluţia tragicului şi a tragediei este un nonsens". Autoarea nu face istorie, dar percepe admirabilistoricitatea profundă a faptelor de cultură. Studiul aremeritul că unifică etapele tragediei. Propoziţiile fundamentale sînt formulate încă de la început, apoi reluateşi adîncite. Nu admite aşa-zisa ruptură dintre tragediaclasică, raportată la destin, şi tragedia modernă, raportată la culpabilitate. În fond, şi Oedip şi Hamlet se află
în acelaşi raport de angoasă cu destinul (o idee a luiKierkegaard). Nu mai puţin Antigona se implică total întragedie. Traiectul ideii tragice e totuşi sinuos : ,,_. .. dinspre o vină concretă fără vinovat (care pluteşte asupracetăţii, aşteptînd să fie însuşită şi ispăşită de cinevapentru redobîndirea armoniei pierdute datorită ei), cătrevinovatul a cărui vină nu poate fi concretizată, dornicsă-şi însuşească o culpabilitate rezonabilă în raport cuo lege neaflată încă, în scopul redobîndirii sensuluipierdut al vieţii". Primul caz se referă la Oedip, al doileala Joseph K. Distanţa dintre cei doi este distanţa de lainocenţa ignorantă la inocenţa lucidă. Le-ar lipsimodernilor „misterul culpabilităţii inocente" (PaulRicreur). Şi Jaspers afirmă că sîntem incapabili să maifim inocenţi. Eroul tragic rămîne însă acelaşi de-a lungul timpurilor, deşi fiecare - asemeni lui Hamlet -
citeşte mereu într-o carte, ,,în utopia vremii sale".
În replică la o eventuală descriere fenomenologică
a esenţei tragicului, autoarea vine cu observaţii de bun
-simţ (dar de profundă şi îndelungată meditaţie), memorabile prin frumuseţea şi precizia formulării : ,,Tragedieînseamnă, înainte de toate, revoltă împotriva plusului
304
Anexă
de moarte şi de suferinţă din lume, orgoliu metafizicde a descifra cauzele aparent magice ale destinului şionoarea metafizică de asumare a consecinţelor treceriidincolo de lege din vremea împotrivirii".
Vina tragică este o carte profundă şi pe alocuri polemică ; o carte de gîndire îndrăzneaţă. Poeta scrie maimult pentru sine. Cel mai cîştigat iese de aici însă cititorul. Acesta va descoperi cu satisfacţie în paginile eseuluide faţă un limbaj de tot accesibil - limbajul ideilor.
(Revista Vatra nr. 1/1979)
